Broken Hearts

Partea 21

Ok. Știu că nu am mai scris de aproape un an, cred că sunt 6 luni. Mă gândisem să mă lasde scris pentru că nu mai am timp și m-am gândit că a devenit plictisitoare și că nimeni nu o să o mai citească. Dar acum câteva zile am primit un mesaj de la o fată în care spunea că vrea next-ul. I-am spus că nu mai scriu, dar mesajul ei parcă mi-a readus pasiunea. M-a făcut să mă simt mai bine doar știind că cineva își pierde câteva minute din viață doar ca să citească o porcărie scrisă de mine. Și vreau să-i mulțumesc pentru asta. Nu știu câți o mai citesc, dar sper să am timp să continui să scriu. Poate nu o să pot pune în fiecare weekend, dar o să încerc  să pun la 2 săptămâni. Cu acestea fiind spuse, vă urez lectură plăcută și vă rog sa-mi scuza-ți greșelile.

 Stăm lipiți de peretele rece al băi, îmbrățișați, îngândurați. Ar vrea sa-mi spună ceva, îl simt, însă tace și mă strânge și mai tare în brațe. Îmi afund capul în  umărul lui și încerc să mă liniștesc.  Eram într-un fel șocată de ce spusesem, pentru că nu îmi imaginasm niciodată că o să am curajul să le spun totul în față. Întotdeauna mi-am imaginat că voi pleca undeva departe și le voi spune tot ce am de spus prin intermediul unei scrisori. Dar, într-un fel, mă simt bine că m-am descărcat. Parfumul lui Liam îmi înfundă nările, iar lacrimile încep să mi se usuce pe obraji. Mă depărtez ușor de Liam și încerc să mă ridic în picioare.El  încearca să mă ajute.

”Poți să mă lași să fac și eu ceva singură? Sunt complet normală, nu am vreun handicap sau vreo boală. ”

Se pare că încă nu mă calmasem. Se uită confuz la mine, dar nu-mi spune nimic. Mă apropii de chiuvetă și îmi umezesc puțin fața. Mă uit in oglindă și parcă nu mă recunosc. ”Cine sunt? Ce am devenit?„ îmi spun analizându-mi fața trasă, și cearcănele imense de sub ochi. Liam mă privește atent. Îi arunc o privire și își lasă capul în jos. Mă sprijin cu mâinile de chiuvetă și mă întreb dacă mai am prieteni, dacă mai am pe cineva, dacă cuiva îi pasă de mine. Mă simt singură , dar în același timp aș vrea ca toată lumea sa dispară, să mă calmez și să mă relaxez.

Trag de câteva ori aer în piept și ies pe holul acum singuratic, luminat de câteva beculețe. Era miezul nopții. Îmi e frică să mă întorc înapoi în salonul tatălui meu. Îmi e rușine să mai dau ochii cu ei și în același timp îmi e frică că poate am să le mai zic ceva. Îmi trec mâinile ușor prin păr și mă uit confuză spre capătul coridorului. Mă simt de parcă aș fi ruptă de realitate, de parcă aș avea un coșmar din care nu mă mai pot trezi. Se pare că acest coșmar se numește ”realitate”. Liam vine și el lângă mine.

”Ești bine?” mă întreabă încet de parcă nu ar fi vrut să mă deranjeze, dar ceva la forțat să-mi pună întrebarea. Nu pot să-i răspund. Sunt prinsă în gândurile mele care mă macină pe interior. Pășesc încet spre salonul în care se află părinții mei, nu sunt conștientă de ce fac, pur și simplu pașii mă ghidează în acel loc. Liam, bineînțeles stă tăcut în spatele meu, urmărindu-mi fiecare mișcare, gata în orice moment să-mi sară în ajutor. Ajung în fața ușii salonului mă opresc și îi privesc confuză ,de parcă nu i-aș mai fi văzut niciodată. Mama mă observă , dar nu spune nimic. Se uită tăcută la mine , îi citesc dezamăgire în ochi. Mă îndrept spre măsuța pe care erau așzate geaca și telefonul meu.  Le iau în mână și vreau să ies, dar ceva mă ține în loc. Tăcerea din salon mă omoară, parcă mă apasă pe piept și încep să respir din ce în ce mai greu. Mă întorc cu fața spre ei, îi privesc, iar apoi șoptesc ”Îmi pare rău” . Alerg spre ieșirea spitalului încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Liam e mereu în spatele meu. Mă așez pe treptele spitalului și mă uit în gol. Nu mai pot să plâng, nu mai am lacrimi. Mă simt goală pe interior de parcă cineva mi-a scos sufletul. Liam se așează lângă mine și îmi pune geaca lui peste umeri. Îl privesc pentru câteva secunde în ochii și parcă mă înec în ei.