„La picioarele lui Iisus"-Viața și moartea Căpitanului Mișcării Legionare

Semne minunate după moarte despre sfinţenia Căpitanului

La sfârşitul lui noiembrie 1940 cei 14 sunt dezgropaţi la Jilava, de sub betoane şi vitriol (acid sulfuric concentrat). Unul din participanţii la dezgropare şi martori ocular la imaginea de groază, Vasile Posteucă, scrie că trupul Căpitanului era ca al unui sfânt. Era miracolul lui Dumnezeu că acest om a trecut în rândul martirilor.

„Cu grijă, înfăşurate în cearceafuri, trupurile sunt identificate de familii şi scoase pe mal, unde se înşiră lângă cel al Căpitanului. Ţărâna din jurul trupurilor rămâne plină de sânge. O scormonim, o frământăm în mâini, o amestecăm cu lacrimile ce ne curg fără încetare, o sărutăm şi o luăm cu noi ca talisman…La gât stau intacte: săcuşorul cu ţărână şi câteva cruciuliţi cu chipul Mântuitorului şi al Maicii Domnului. Toate sunt intacte, neatinse de umezeală. Însuşi trupul Căpitanului e parcă astăzi trecut din viaţă. Pieptul e bombat, de parcă ar vrea să iasă din haină, iar sub pielea albă se desluşesc bine de tot vinele cu sânge roz. E în adevăr o minune. Căpitanul n-a putrezit. Pe când celelalte trupuri sunt prăbuşite, al lui e întreg, neintrat în descompunere. Jumătatea de faţă care n-a fost atinsă de ţărână e albă şi luminoasă. Ca de om viu. Privim la el cutremuraţi. Da! Căpitanul a fost un sfânt. El n-a putrezit şi nu va putrezi. Am credinţa nestrămutată că aşa se va păstra şi de acum încolo, în mormântul de la Casa Verde.

Doamna Lilica [soţia] strânge lucrurile găsite la el, le sărută cu lacrimi, apoi se prăbuşeşte într-un strigăt dureros: Măi Corneliu!… Măi Corneliu!…

Şi lumea începe a plânge cu hohote, din nou. Sub înfiorarea unei aripi de vânt plâng şi salcămii, cu lacrimi mari, galbene, de frunze uscate. E în plânsul Doamnei Lilica durerea celei mai credincioase şi încercate soţii. Durere care ne străbate pe toţi. Nu ştiu de ce, simt, în clipa aceasta, cum plâng odată cu ea, toate soţiile şi mamele neamului românesc. Îi urmăresc mânile calde şi mângăietoare, care resfiră părul răvăşit al Căpitanului, pentru a se prelinge apoi peste faţă înspre pieptul unde inima aceea mare cât o istorie nu mai bate. Îi văd lacrimile cum spală faţa Căpitanului, a soţului pe care duşmanii nu i l-au cruţat şi simt cum un potop de durere inundă toată ţara… E atâta lacrimă. Atâta plâns. Voi călăilor, când l-aţi omorât pe Căpitan, aţi râs şi aţi dansat în sabaturi. Iar noi, acum când v-am pedepsit, plângem. Noi nu ne bucurăm de moartea voastră. Căci nu noi v-am omorât. Voi v-aţi omorât!

Când mă gândesc că am avut norocul să-l vedem şi să-l slujim pe Căpitan, nu pot crede că altă generaţie se va putea numi mai fericită decât noi. Noi l-am văzut pe Căpitan şi i-am văzut şi învierea. I-am sărutat sângele scurs în ţărână, trupul ferit de legea ţărânei, care se preface în ţărână, trupul de sfânt. Şi altă mulţumire şi fericire nu ne mai trebuie până la capătul vieţii noastre… Generaţiile de mâine, pentru a înţelege mai bine chemarea neamului şi voia lui Dumnezeu, vor trebui să meargă şi să îngenunche la Jilava şi la Casa Verde. Să sărute ţărâna aceea sfinţită de cel mai curat sânge al primei generaţii legionare” (Vasile Posteucă, „Desgroparea Căpitanului”, Madrid, 1977; rev. Permanenţe, apr 2005).