Porțile Iadului, Lumea îngerilor decăzuți

1. Zidul

Eram cuprins de o nelinişte de neînchipuit. Ştiam că am greşit şi mai ştiam că nu există cale de întoarcere. Meritam! Meritam să fiu torturat, biciuit, scuipat şi batjocorit, pentru că nu mai eram om. Eram gol. Un gol umplut cu durere şi suferință. Mi-am pierdut umanitatea odată ce am luat-o pe căi greşite. Mă simțiam singur, abandonat şi lipsit de puteri.
Regret! Regret că m-am născut! Regret că încă mai exist! Nu înțeleg! Care-i rostul meu? Dacă Dumnezeu chiar există, atunci de ce a creat şi suferința? De ce nu ne-a lăsat să fim liberi şi să descoperim toate tainele vieții? De ce făurit o lume complexă şi totuşi inaccesibilă? De ce nu putem trăii veşnic? A creat etapele vieții. Pentru ce? Vrea chiar atât de mult să ne vadă chinuind? Nu vede, oare, că experimentul a dat greş, iar rezultatele sunt doar rebuturi? Suntem doar copii infidele ale divinității. Avem timp limitat, noi înşine suntem limitați. Părem liberi însă lumea ne-a devenit casă şi tot odată şi închisoare. Însemnăm atât de mult şi totuşi nimic. Din pămât am fost creați şi în pământ ne vom întoarce. Suntem doar nişte pasageri cu bilet dus şi întors. Se ştie când venim, dar niciodată când plecăm.
Sunt distrus, asemenea unui deşeu ce nu mai poate fi reciclat. Îmi acceptam soarta, dar nu şi pedeapsa. Îmi venea să mă dau cu capul de pereți, să urlu, să țip în speranța că mă va ajuta cineva. Eram disperat, voiam să fiu ajutat, să scap de chin, dar nu venea nimeni.
Conştientizam că am greşit. Eram un hoț, un criminal, într-un cuvânt, un dement care se bucura de suferința victimelor sale. Mă hrăneam zilnic din nefericirea celorlalți, dar niciodată nu am crezut că o să ajung să mă detest pentru asta. Nu aveam prieteni, familie, nici o rudă, nimic. Eram doar eu izolat într-o lume gri în care suferința mi-a devenit deopotrivă şi prieten şi duşman.
Încă mai speram la o minune, la o schimbare, ceva. În zadar. Eram pierdut şi aşa aveam să rămân. Nu mă mai vedeam ca find unul din mulțime. Şi atunci, ce rost mai are să continui? Voiam să ucid tot răul din mine şi să mă las învăluit de întuneric. Aşa că am ales să mă sinucid.
Lama cuțitului îmi brăzdează corpul. Tremur, mâinile îmi sunt încleştate, iar privirea tulbure. Sunt blocat. Nu pot să o fac! Şi cu ultima rațiune dau drumul cuțitului pe podeaua de beton a celulei. Căci da, sunt închis! Sunt condamnat pe viață la izolare deplină.
Plâng! Nu de durere, ci de dezamăgire. Sunt un laş. Un laş care nu are puterea să se stingă pe sine. Mă încurajez, nu mai vreu să-mi prelungesc durerea. Ridic cuțitul. Sângele încă cald se prelinge pe lama ascuțită, de parcă el ar fi cel rănit. Îl privesc, ca un spectator şi încep să râd. O altă victimă de a mea! Mă dezmeticesc şi încep din nou să mă tai. Puțin câte puțin. Mă autopedepsesc, doar asta îmi oferă alinare. Mă mutilez în speranța că voi scăpa de păcate.
Plouă, natura se află în concordanță cu mine. Îmi este martoră. Plânge! Dar nu poate face nimic. Tunetele par nişte pumnale ce-mi străbat inima şi parcă țipă să mă opresc. Nu o fac. De ce aş face asta? Nu vreau să mai apuc ziua de mâine. Nu vreau să mă mai ştiu închis, privat de libertate. Prefer să cred că mă aflu dincolo de zidul închisorii. Nu în lumea roz a celorlalți, ci în cimitir. Aleg să mor, dar pentru asta trebuie să-mi continui finalul.
Sfârşitul, însă se lasă aşteptat. Nu reuşesc. Oricât de mult încerc, amân totuşi momentul despărțirii. Ma simt pustit, asemenea unei carcase goale. Sunt un nimeni. Îmi blestem zilele şi mă prăbuşesc. Podeaua dură şi rece îmi dă fiorii dulci ai morții, iar povara pe care o duc de ani de zile se transforma acum într-o cruce de piatră.
Cum ar fi fost dacă eram diferit de cel din prezent? Dacă aveam o familie, un cămin, prieteni. Oare aşi fi fost fericit? Dar ce înseamnă fericirea? Eu nu cunosc decât răutatea şi suferința. E un sentiment plăcut? Îți dă o stare de bine?... sau este doar... o iluzie? Mă imaginez în postura de om normal şi sincer îmi place ce văd. Ar trebuii să străbat trepte uriaşe pentru a ajunge un om, nu unul onorabil, dar măcar unul care încă se mai poate numi aşa. Atunci trebuie să încerc? Să-mi dovedesc mie şi nenorocitei ăsteia de viață că pot fi şi în poziția de învingator? Chiar pot să lupt cu toți demonii mei? Şi dacă reuşesc pot trăi în paradis? Ce vor zice ceilalți? Mă vor judeca? Probabil că da. Că dacă ar fi diferit, zidul nu ar mai despărți cele două lumi.
Pentru asta trebuie să-mi recâştig sufletul, dar cum? Niciodată nu a fost al meu cu adevărat. Nici nu-mi amintesc când l-am pierdut. Mi-a fost luat sau s-a ciobit atât de mult până nu a mai rămas nimic? Pot, oare, să-l reconstruiesc? Şi cu fisurile ce fac? Nu pot permite răului să pătrundă din nou şi să mă distrugă atât de uşor. Nu mai am nimic de pierdut, vreau doar să aleg alt drum, de data asta pe cel corect. Merită să încerc. Fie ce o fi. Voi încerca.
Oricât de mult m-aş motiva, uit un lucru, zidul. Nu degeaba sunt închis. Oamenii au considerat că sunt un pericol pentru ei. Mi-e frică. Frică că odată pătruns în lumea colorată a chipurilor nu se va mai potrivi cu griul meu. La fel ca un pazzel, lipseşte o piesă. Însă în momentul de față mie îmi lipseşte cheia de la porțile iadului.