Porțile Iadului, Lumea îngerilor decăzuți

3.Ruine

Moloz. Peste tot moloz. O umbră neagră se iveşte. Paşii îi sunt nesiguri, calculați cu reticiență. Atmosfera este dezolantă, iar totul pare pustiu. Frica o cuprinde, iar strigătul de disperare după ajutor, îi este în zadar. Tremură, dar nu de frig ci de frică. Ştia că ăsta îi va fi sfârşitul, dar încă mai spera la o minune. Cu ce a greşit? De ce este singura vinovată? Când singurul lucru pe care l-a făcut a fost să iubească. Se uită în ochii demonului şi încearcă să găsescă răspunsuri. Voia. Voia să ştie ce la supărat atât de tare? Oare nu mai există cale de mijloc? Un drum al împăcării şi iertării? Era capabil să o ucidă? Să ucidă dragostea ce i-o purta negreşit? Era capabilă să-l urască? Probabil că nu. Îi era teamă să se gândească la asta. Pentru ea, reprezenta tot. Nu putea trăi fără el, dar nici cu el.
Îi era ruşine. Ruşine de sine şi îşi blestema zilele pentru că la cunoscut. Pentru că s-a îndrăgostit de el. Ia ciobit sufletul până nu a mai rămas nimic. La sfârmat şi ia dat drumul în prăpastie. Şi-a bătut joc de ea şi de sentimentul pur pe care i-l oferea.
Credea că se va schimba. Credea că dacă îi oferă iubire necondiționată aşa îi va potoli setea de răzbunare. Era rănită. Atât fizic cât şi sufletesc. A distrus-o. A manevrat-o atât de tare până a ajuns să creadă că este un lucru normal. S-a lăsat maltratată cu speranța că se va trezi la realitate. Că va vedea cât de mult a greşit. El îşi îneca amarul în băutură, pe când ea în suferință. Nu făcea altceva decât să-şi trimită îngerul în iad. El însăşi reprezenta Iadul.
Plângea şi se văieta. Aceeiaşi rutină zilnic. Se simțea ieftină ca o cârpă uzată. Doborâtă ca cel mai aprig inamic. Şi totuşi nu putea să-l deteste. Era o jigodie de om, dar măcar era al ei. Era soția lui, amanta lui, sclava lui, reprezenta totul şi nimic. Inutil. Oricum trebuia să-l împartă cu altele. Era vina ei. Nu fusese capabilă să țină un bărbat lângă ea. Nu a fost destul de bună pentru el. S-a străduit, a încercat din răsputeri să-i arate cât de mult înseamnă pentru ea. Cât de mult îl iubeşte. A ajuns să mulțească pentru nopțiile când încă mai împart acelaşi pat, când încă îi mai poate simți aroma parfumului său sau că îi vorbeşte. Şi-a distrus căminul, s-a distrus pe el însuşi. Unde s-a pierdut? Unde a călcat strâmb şi la costat mai mul decât era necesar? Şi de ce trebuie ea să plătescă consecințele?
Era chinuită de regret. Voia să plece, să uite de existența lui şi totuşi se agață de trecut. Un trecut în care, el nu exista şi atunci îşi dă seama că nu mai are scăpare. Că era cuprinsă cu totul de vraja lui, că avea control asupra ei, că nu poate trăi fără el.
Era convinsă că şi dacă l-ar părăsi, o va căuta şi târî înapoi în locul în care l-a numit, odată, acasă. În locul în care avea amintiri frumoase, clipe petrecute alături de el, dar care s-au transformat pe zi ce trece, în coşmar.
Îşi accepta sentința. Era singura soluție, singura şansă de scăpare. Voia să fie salvată, voia să vină şi să o oprească din a face un lucru necugetat. Să-i spună că o iubeşte şi să-şi ceară iertare. Visa, oare, la ceva imposibil? Cerea atât de mult? Chiar voia să scape cu disperare de ea şi va lăsa ca moartea să-i despartă? Va permite prăpăstii să-i ia îngerul, femeia pe care cândva a iubit-o? Era pierdută. Înăuntrul ei se dădea o luptă aprigă. Viața se duela cu moartea, iar cea din urmă avea să devină câştigătoare. Nimic nu mai conta. Voia doar să se elibereze de lanțurile dureroase cu care o ținea captivă. Să evadeze din mrejele lui şi să se arunce spre necunoscut.
Să se lase purtată pe abisurile cele mai adânci până va cădea în hăul cu smoală.
Mai exista câteva incertitudini. Îi va fi dor de ea? Va regreta ce a făcut? Va trece peste cu uşurință? Se va abandona în brațele alteia şi o va uita? Păcat, că ea nu va mai fi în viață să vadă finalul lui, căci al ei a luat sfârşit.
S-a scufundat în întuneric odată ce s-a aruncat de pe stânci şi totodată a luat cu ea şi lumina lui.
Somn uşor îngeraş! De ce mi-ai tăiat aripile, când ştiai că fără tine nu pot să zbor? Erau cuvintele lui pline de amărăciune rostite pe piatra funerară. Îl durea atât de mult că a pierdut-o. Regreta că a distrus singura femeie pe care a iubit-o. Fusese un idiot să-i dea drumul şi că a ucis cel mai de preț lucru, fericirea. Doar ea îl putea face fericit, doar ea îi oferea alinare când probabil nu o merita.
S-a simțit devastat când a aflat că s-a sinucis. Îl sunaseră cei de la criminalistică să-l anunțe că trebuie să meargă la morgă pentru a recunoaşte trupul neînsuflețit al soției sale. A crezut că nu-i adevărat, că este vorba de o altă persoană. Pe moment nu a simțit nimic, dar totul s-a prăbuşit când a văzut-o zăcând pe masa de autopsie. Atunci i-a murit o parte din suflet şi brusc realizând cât de mult rău ia făcut. A condamnat-o la moarte. A ucis-o. S-a ruinat pe sine însuşi. Şi-a omorât îngerul şi acum a rămas să se lupte singur cu demonii. A rămas de izbelişte. Al nimănui, dar merita asta. Pentru câte ia făcut merita să-l părăsească, dar nu definitiv. Era egoist şi nu i-ar fi permis să facă una ca asta, pentru că la naiba, o iubea! Păcat însă că şi-a dat cu seama prea târziu de asta. Rămâi cu bine, iubirea mea!
În acel moment el a devenit o ruină, o epavă sortită eşecului. A fost al doilea pas spre calea greşită. Calea care i-a schimbat definitiv viața.
Din omul rău şi nebun s-a transformat într-o bestie însetată de sânge. Nu-i mai păsa de nimic şi deşi ştia că este singurul vinovat de moartea ei, căuta să se răzbune. Pe cine? Nu conta, atâta timp cât trăia cu impresia că doar aşa o va aduce înapoi. Că doar aşa din ruine îi va reconstrui sufletul şi ea avea să-l ierte.
Îi părea sincer rău. Ea fusese prima victimă a lui. Pentru aceasta suferința s-a încheiat, în schimb, pentru el de abia acum începe.