Porțile Iadului, Lumea îngerilor decăzuți

2. Corbii

Sunetul paşilor se auzeau pe fundalul strigătelor deținuților. Acum era momentul. Momentul decisiv. Preotul se ruga pentru sufletul celui adormit. Cadavrul este mutat într-un coşciug. Atmosfera este sumbră, totul pare învaluit în negură. Gardienii preiau cadavrul şi se face linişte. Timpul parcă s-a oprit în loc. Curioşii se prind de gratii să vadă pentru ultima dată fața mortului. Clopotele răsună şi conduc defunctul pe ultimul drum.
Nu plânge nimeni, toți par statui, ba chiar râd. Se îndreaptă spre groapă. Vântul adie uşor şi mişcă prapurii, asenenea aripilor de corbi. Scriul este aruncat în groapă. Tăcere.
Toți îşi reiau vechea ocupație. Nu sa întâmplat nimic. Groparii îşi fac treaba şi în scurt timp mormântul este acoperit. Mai lipseşte doar crucea. Nu fusese o înmormântare adevărată,deoarece deținutul s-a sinucis. Nu a suportat să trăiască fără suflet, aşa că s-a dus. S-a dus să-l caute. Avea rost? Poate că nu. Odată intrat în lumea de dincolo, nu mai are nevoie de suflet. La amanetat de mult. Şi dacă totuşi şi l-ar recupera ce rost ar mai avea? Oricum îngerii nopții nu-l vor lăsa să fie fericit. S-a chinuit degeaba. Ce naiv! A crezut că dacă moare va fi liniştit. A crezut că dacă îşi va curma suferința, asta va fi şi finalul ei. Acum zace în agonie. Plânge! Plânge după sine, se jeleste pe sine, asemenia unei bocitoare. Îi pare rău, dar nu mai poate face nimic. Regretă, dar nu mai există cale de întoarcere.
Urlă, coşmarul nu se mai termină. Imagini cu faptele lui i-se derulează prin fața ochilor. Nu sunt imagini plăcute. Sunt amintiri de mult uitate, dar totuşi atât de vii! Parcă acum le trăieşte pentru prima dată. Le simte. Le simte cum tăişurile acestora îi străpung corpul. Se simte judecat, criticat, josnic.
Chipurile îl privesc. Au ochii plini de dojană. Se sufocă. Vrea să plece, nu mai are ce căuta acolo, dar nu poate. A greşit şi trebuie să plătească. Este pierdut! Mort! A lăsat în spate o lume gri. S-a crezut învingător, dar numai pe moment.
Realizează că totul a fost în zadar. O şi ce fericit era când se gâdea că a scăpat! O bucurie imensă, ruinată de pardisul întunecat. Credea că acolo nu există suferință, credea că acolo poate să respire liniştit, spera că va scăpa. Ce putea face? Moartea, nu a fost o soluție pentru năpasta care s-a abătut asupra lui. Şi atunci? Oare a greşit? Trebuia, oare, să aştepte ca însăşi îngeri morții să vină după el? S-a grăbit? Nu mai putea îndura, chipurile deveneau din ce în ce mai monstruoase. Îl priveau cu ură, cu dezgust, îl maltratau numai cu privirea.
Brusc, simte o căldură infernală. Îi clocotea sângele în vene. Era debusolat. Nu ştia ce se întâmplă. Frica pune stăpânire pe el. Împrejurimile ardeau, chipurile ardeau, voia să-i ajute, dar nu reuşii. A înțepenit. O durere cumplită îi străbate corpul. Ardea! Vedea cum pielea i-se topeşte şi se tavăli pe jos de durere. Strigă după ajutor, dar nu-l auzii nimeni. Toți erau carbonizați.
Se înspăimântă când totul reveni la normal, dar la scurt timp, începu din nou acelaşi proces chinuitor. Scena macabră se repeta iar şi iar ca o bandă stricată. Simțea durerea la nesfârşit. Era istovit. Zeci de oameni erau acoperiți cu smoală, țipau şi se blestemau. Era cumplit. Deosebit de cumplit.
Nu putea rămâne acolo. Nu putea accepta că ăsta va fi finalul. Voia ca măcar o dată să se ştie învingător. Dorea atât de mult? Pentru ce a fost pedepsit? Pentru că nu s-a supus regurilor lui Dumnezeu? Pentru asta? Şi până la urmrmă ce este de făcut? Trebuie să accepte? Este nevoit? Nu poate să aleagă? Din păcate nu. A avut acest drept cândva, dar şi-la pierdut odată ce s-a îndreptat spre prăpastie. Şi atunci mai are rost sa se revolte? Să se înpotrivească, să-i țină piep soartei? El toată viața a sperat că va fi fericit, dar nu a înțeles un lucru, nu lucrurile materiale îți oferă acest sentiment, ci simplul fapt ca exişti.
Totul era pierdut. Inima îi înoata în amărăciune. Bietul fudul! Chiar credea că va reuşii? Nu a conştientizat că din lanțurile suferinței nu ai scăpare? Nu a văzut că îi slabeşte strânsoarea, dar după îl izbeşte cu o forță şi mai mare?Nu a vazut cum ghearele otravitoare i-se învig în carne şi-l sfâşie, şi-l străpung atât de tare încât cere îndurare? Chiar nu a văzut? Cât de nepasăror să fi încât să te laşi mutilat în asemenea hal? Cât mai poți să înduri?
După tot chinul te laşi pe mâna morții. O îmbrățişezi, depinzi de ea, dar care te sapă pe la spate şi te ucide în mii de feluri. Te pedepseşte pentru că nu i-ai dat ei acest prilej de a te aducea pe meleagurile străine, ci te-ai dus tu singur. Îți amplifică suferința, se crede stăpâna ta şi face ce vrea din tine.
Eu însă nu-i voi da acest prilej, voi continua să lupt, să mă zbat, să distrug toate lanțurile şi lighioanele care mă-n colțesc. Prefer să mor învingător decât ca un laş. Nu-mi voi accepta soarta. Eu sunt diferit. Sunt un demon. Nu unul rău, ci unul care se vindecă. Nu voi lasa corbii să-mi vestească moartea. Nu le voi permite mesagerilor negrii să-mi ia trupul mutilat de mine însumi. Prefer să fiu ucis de alții decât să-mi fiu călău.
Nu-mi doresc soarta sinucigaşului. Ştiu că în iad nu şi-a gasit alinarea şi nici paradisul mult căutat. Sunt convins că acum regretă, că îi pare rău, dar totul are un preț şi el la plătit cu vârf şi îndesat.