Porțile Iadului, Lumea îngerilor decăzuți

4.Lista

Condeiul pătează coala de hârtie. Sunt multe rânduri, şiruri nesfârşite de linii neregulate, inegale care formează prin modelare, cuvintele. Le oferă sens şi însemnare crezându-se importante, dar uneori uită că doar faptele sunt cele care contează cu adevărat. Nu poți ucide prin vorbe şi atunci preferi să devi judecătorul şi călăul tuturor cărora ai inpresia că ți-au greşit. Ai văzut că oamenii nu mai pot fi răniți doar prin cuvinte aruncate poate din ură sau duşmănie şi ai început să cauți metode chinuitoare de răzbunare. Ai început un război în care tocmai tu eşti victima principală, dar nu vrei să vezi asta. Crezi că, câştigi când defapt eşti mai pierzător ca niciodată. Ți-s-au tăiat aripile, dar preferi să nu vezi cât de grav ai greşit, continuând să speri că vei fi iertat şi cruțat de la tortura pe care tu singur ți-ai indus-o. Vinovăția îți curge prin sânge ca cel mai aprig venin şi te transformi într-un şarpe care atacă incontrolabil, cu speranța că doar aşa te vei elibera de veninul dulce care ți-a orbit rațiunea.
Continui să scri, te eliberezi. Cuvintele se aşează în pagină unul după altul, gonind la nesfârşit, până obosesc şi mor o dată cu trecerea timpului. Nu rămân mai mult de un moment. Au o semnificație, dar nu trăiesc veşnic. Se sting odată ce întâlnesc bariera. Ajung la graniță, iar dacă ai trecut, eşti bun dus, căci ele nu te urmează. Mor odată cu tine, dar rămân în sufletul celor răniți. Nu pot fi uitate, chiar dacă tu nu mai exişti, chiar dacă ți-ai încheiat socotelile cu lumea aceasta, rămân tocmai pentru că noi, muritorii de rând, avem sufletul prea fragil pentru a fi imuni la răul care pătrunde în interior şi ne distruge puțin câte puțin, suficient cât să-ți ajungă o viață întreagă. Ne prefacem că suntem bine, când sub mască se ascund cele mai profunde dureri. Zâmbim fals, ne purtăm fals, totul îi de o falsitate notorie, aidoma cu cea mai ieftină piesă de teatru în care curge şampania de lux. Mai are rost să continui?
Îmi trag suflul şi privesc pe fereastră. Aceeaşi lună, acelaşi covor de stele, nimic interesant sau ieşit din comun. Totul pare monoton, la fel ca şi hârtia învechită de vreme, care aştepta să fie scrisă. Aşa şi eu aşteptam o schimbare. M-am săturat să privesc totul din aceelaşi unghi. Oare dacă mă mut în colțul opus, se va vedea altfel? Probabil, dar nimic concret.
Mă simt amorțit. Cred şi eu, după ce am stat mai bine de 2 ceasuri pentru a întocmi o listă. Nu este o listă oarecare, ci lista cu victimele mele. Sunt atât de multe încât am uitat şi numărul. 154 până în prezent, dar sunt convins că mâine îmi voi aminti şi de restul. Acum dacă stau să privesc din alt loc, mă izbeşte adevărul în față. Ce este viața omului până la urmă? Ce rămâne în urma noastră după ce murim, doar numele? Asta ne rămâne? Vom fi doar nişte amintiri pentru ceilalți, la fel cum la rândul lor, vor ajunge amintiri pentru alții şi tot aşa, şirul continuând? Chiar nu însemnăm nimic? Rămânem în istorie, ca nişte maşinării defecte, a căror dovada existenței lor, va fi ştearsă cât de curând?
Suntem învinşi cu propile arme, cădem pradă ispitei şi uităm de reguli. Ne este teamă că dacă nu facem ceva necugetat, nu vom rămâne în memoria oamenilor. Ne este frică, frică de uitare.
La ce folos? De ce trebuie să-şi amintească peste veacuri cineva de mine? Cu ce mă ajută asta? Oricum nu voi fi acolo, nu voi putea trăi intensitatea clipei. Sunt mort şi aşa o să rămân. Un necunoscut scufundat printre străini, un străin înotând printr-o mare de necunoscut.
Celula era luminată slab. Lumânarea plânge necontenit, iar cerneala parfumează încăperea. Mă uit încă o dată peste rândurile strâmbe şi mă apucă groaza. Sunt atât de multe încât am umplut 2 pagini, toate cu numele celor mutilați de mine, cu cei care au avut ghinionul să mă cunoască. Faptele sunt cele care te condamnă. Ele le oferă aripilor tale straturi groase de plumb anulându-ți zborul. Te prăbuşeşti, dar nu mori. Spectatorii vor o continuare a suferinței tale şi nu le mai pasă că eşti cel mai prost actor. Atâta timp cât continui să joci, să te zbați, ei te vor ține în viață. Îți urmăresc numărul şi după te critică în tăcere, aplaudându-te în batjocură. Râd de tine şi de spectacolul deosebit de ieftin. Sunt egoişti şi par nişte roboți lipsiți de sentimente, totul pare mecanizat. Noi înşine suntem rezultatul unui proiect eşuat. Dumnezeu nu a creat oameni, ci mecanisme care pretind că au sentimente, dar care din păcate au fost şterse din baza de date odată ce am ieşit de pe banda de prelucrare. Sistemul s-a defectat, iar creatorul nu a sesizat eroarea. Problemă care ne-a costat scump. Plătim ceva de care noi nu suntem vinovați, devenind astfel, victimele experimentului.
Oftez şi mă sprijin cu spatele de spătarul scaunului. I-au lista şi o mai citesc încă o dată, apoi îi dau foc şi se face scrum. Mă ridic şi mă aşez pe pat în speranța că mă va cuprinde somnul.
Ceasornicul indică ora şase, asta însemnând ora mesei. Cantina închisorii este plină de deținuți şi majoritatea şi-au ocupat locurile. Mă aşez şi eu la masă şi nu scot un sunet. Încep să mănânc şi să-i ascult pe restul cum fac glume de prost gust. Nu-i bag în seamă, inducându-le inpresia că nu-i ascult şi că nu mă interesează de viața lor. Se înşeală amarnic, căci îi cunosc mai mult decât ar crede, în schimb ei nu ştiu nimic despre mine. Cel din stânga mea îl cheamă Collin, dar este poreclit Briceag şi a ajuns aici pentru că într-un moment de beție, şi-a ucis prietenul de pahar. În dreapta îl aveam colonelul Dave, care făcut trafic cu arme, iar în fața mea stătea Bob, un nebun care şi-a ucis nevasta însărcinată în 5 luni, pe motiv că nu o mai suporta. Nici unul nu părea să-şi regrete faptele. Aveau puterea de a râde, de a face glume nesărate, de a trăi împăcați, adică tot ceea ce eu nu reuşeam.
Întors în celula mea, m-am apucat să-mi aplic din nou acelaşi tratament, scrisul. Lista prindea viață, iar odată finalizată, va lua sfârşit sub acțiunea focului neiertător, lăsând în urmă doar cenuşa. Poate unii mă cred nebun, căci creez ceva şi după distrug, dar eu prin asta mă elibrez. Pare straniu că îmi descarc frustrările pe o amărâtă de hârtie, dar mă gândesc că doar aşa îmi opresc dorința de a ucide, doar prin asta mă pot vindeca.
Mâine este o nouă zi, asta însemnând o nouă listă, altă cenuşă şi o altă treaptă spre remediere. Ce exemplu bun! Ia gândiți-vă că şi omul este tot la fel, se naşte, apoi moare şi vin alții în locul lor şi tot aşa. Suntem asemănători cu o hârtie, mai întâi albă, apoi cu timpul se îngălbeneşte şi după este distrusă, căci nu mai foloseşte la nimic.
Eşti propiul erou, deoarece tu decizi cum îmbătrâneşti, fie cu conştiința împăcată, fie cuprins de remuşcări.