Viaţă fără început

Străin

Mă gândeam că nu pot sta toată viața în loc , în pădurea asta fără să mă mișc , fără să știu dacă cineva mă cunoaște sau dacă am vreo familie. Poate nu sunt singurul monstru de aici, nu? Bine…  oriunde ar fi ar fi “aici”. În ce direcție trebuia să o iau? Dar nu am apucat să gândesc întrebarea până la final deoarece o nouă așa zisă “viziune” mi-a săgetat mintea și m-am cutremurat din cauza durerii. Nu era la fel de rău ca prima oară, de această dată am văzut un tânăr care se plimba prin pădure, nu părea a fi om. Era blond și avea niște ochi roșii strălucitori, îmbrăcat cu o jachetă de piele și niște blugi decolorați. Nu părea a merge la vânătoare sau în vreo drumeție. Dintr-o dată urmărea un animal. Am observat că făcea exact același lucru pe care l-am făcut și eu, doar că prin comparație cu mine, la finalul “mesei” el nu era plin de sânge și noroi, părul și hainele îi erau intacte, de parcă nici nu s-ar fi luptat cu acel animal. Dintr-o dată se uita fix în direcția din care priveam eu cu “ochii mintii” , de parcă m-ar fi auzit sau ar fi simțit că îl urmăresc. Am încercat să revin la realitate, să ies din acea viziune, dar nu am reușit. Când imaginea a dispărut, știam exact în ce parte și la ce distanță era acel tânăr de mine. Cu un strop de ezitare am  început să alerg. Copacii zburau pe lângă mine deși mie mi se părea că alerg normal deoarece în fața mea totul era atât de clar.  Fiecare pasăre, fiecare creangă, fiecare fulg de zăpadă, nimic nu era greu perceptibil pentru ochii mei. Am ajuns aproape de acel tânăr care stătea deasupra unui cerb masiv. Am încercat să înaintez în liniște, dar mi-a prins mirosul și fără să îmi dau seama eram lipită de un copac fără șanse de scăpare. Un mârâit îi ieși din adâncul pieptului și mi-am dat seama că eu i-am întrerupt masa , ceea ce mă făcea practic un rival. Am încercat să mă eliberez din strânsoarea de fier, dar era mai puternic decât mine. Am deschis gura să protestez:

 Eu: -Hei! Nu am de gând să îți fur “cina”. Așa că fă bine și dă-mi drumul!

Uimită de vocea mea care suna de parcă aș fi înghițit o privighetoare, l-am privit cu ochii mari. Și el părea la fel de mirat ca și mine. 

 El: -Iartă-mă, doar că nu am mâncat nimic de câteva zile și sunt flămând. Credeam că ești om.

 Eu: -Cam deplasată expresia a “mânca” nu crezi?, am spus eu amuzată. El râse cu mine.

 El: -Eu sunt Aidan. Iar tu esti…?

 Eu nu știam ce să îi spun. Cine sunt? Nici măcar eu nu știam cine sunt sau cum mă cheama…

 Eu: -Păi defapt..nu știu cine sunt..

 Mă privea șocat. După un moment glasul lui mângâie din nou aerul.

 El: -Cum nu știi cine ești? De unde vi?

Eu: -Nu știu cum să explic.. Nu știu cine sunt, cum am ajuns aici, de unde vin sau de ce tot văd în minte ce se va întâmpla în scurt timp.

 El: -Stai. Ce vezi?

 Eu: -Văd ce se va întâmpla cu puțin timp înainte să se întâmple. Eu le spun, așa zise-le “viziuni”

 El: -Și nu știi cum ai ajuns aici? Cum m-ai găsit?

 Eu: -Când am deschis pentru prima oară ochii mă aflam la aproximativ 40-45 de km de aici. Pe tine te-am văzut într-o viziune și m-am gândit că mă poți ajuta să aflu cine sunt sau dacă mă cunoaște cineva.

 El: -Hmm.. nu știu dacă ai venit la persoana potrivită. Eu sunt mai mult un ..nomad, mă plimb din loc în loc, mă hrănesc și apoi plec mai departe, niciodată nu stau mult într-un loc, nu mă cunoaște aproape nimeni.

 Eram dezamăgită, fiindcă asta însemna să nu aflu cine sunt. Dar decât singură, mai bine cu el. Așa că mi-a venit o idee.

 Eu: -Hei.. nomazii umblă și în grupuri? Sau sunt singuri?

Aidan mă privii surprins dar răspunse:

 El: -Păi deobicei am întâlnit alți nomazi singuri, dar am dat și de grupuri. De ce întrebi?

 Puțin rușinată și fără vreo idee cum să fac să nu creadă că îl implor și fără să păr o disperată, am întrebat în șoaptă:

 Eu: -M-ai putea lua cu tine? Aș putea să te rog acest lucru? 

 Îl priveam cu ochii mari așteptând răspunsul lui. A stat pe gânduri mai mult decât era necesar, deoarece mă simțeam frustrată că cineva nu dorea prezența mea, probabil acest defect pe care îl aveam, să facă parte din viața pe care nu o știu de la început. Într-un final mă privii în ochi și spuse:

 El: -Te iau cu mine. Nu știu dacă te voi putea ajuta, sau dacă te voi ține mult timp cu mine. 

 Răspunsul lui părea rece, dar ceva îl făcea să ezite. Să nu dorească să se atașeze de cineva.

 Eu: -Aha… am spus eu puțin dezamăgită.

  Mă privea tăcut, părea la fel de trist ca mine. Nu aveam cum să prevăd ce urma să se întâmple, dar înainte să pot spune ceva, mă prinse în îmbrățișarea lui de fier,  strângându-mă la pieptul lui cald. Era ceva nou pentru mine, o senzație nouă, plăcută, cu care m-aș fi putut obișnui.      

Înainte să îmi înfășor și eu brațele în jurul lui, mă eliberă și spuse dintr-o dată energic:

 El: -Îți vom găsi familia, sau pe cineva care te cunoaște, îți promit acest lucru.

Zâmbind, i-am sărit în brațe. Niciunul din noi nu se aștepta la reacția mea, dar nu m-a respins, ci m-a strâns la pieptul lui încă o dată. După care mă întrebă zâmbind:

 El: -Ești pregătită pentru călătoria vieții tale?

 Cu mâna întinsă aștepta să îi dau un răspuns. Inima îmi bătea tare și chiar dacă era un străin, care nu știam cine este sau dacă ce spunea era adevărat, aveam încredere în el și chiar dacă speram să îmi găsească familia, mă simțeam în siguranță cu el. L-am luat de mână și tot ce am putut să îi răspund a fost:

 Eu: -Alături de tine, da!