Viaţă fără început

Confesiuni

Îl urmăream tăcută prin pădure. Nu ştiam încotro ne îndreptam sau ce plan avea Aidan.

Lumina difuză a dimineţii răcoroase accentua decorul alb şi îngheţat. Ieşisem de ceva timp din pădure şi ne aflam pe un drum pietruit. În yare se vedeau nişte case cu bun gust, nici palate încărcate dar nici căsuţe sărăcăcioase. Eram precum un copilaş mic, care vedea pentru prima oară lumea. Şi neştiind cum arăta lumea în care am crescut eu, totul era nou pentru mine. Cu toate acestea ştiam cum se numea fiecare obiect şi pentru ce era destinat.

Ştiam că suntem vampiri şi multe lucruri despre viaţa acestora, dar nu-mi cunoşteam propria viaţă, cum am crescut, cine îmi sunt părinţii şi dacă am fraţi sau surori.

Văzându-mă aşa tăcută, mă prinse de mână şi mă trase spre una din case.

El: -Facem o pauză!

Mergeam de mai bine de 24 de ore, chiar dacă nu aveam nevoie de somn, oboseala îşi făcea apariţia.

Eu: -Oh!Bine.

M-am aşezat şi eu în balansoarul aflat pe veranda unei case părăsite şi priveam pierdută în depărtare.

Era linişte şi simţeam privirea lui Aidan pe faţa mea. Îmi studia intens fiecare mişcare.

El: -Îţi vom găsi familia. Ştiu că e ciudat să nu cunoşti pe nimeni sau trecutul tău, dar îţi promit, va fi bine.

Eu:-Ştiu asta. Dar mă întreb de ce nu îmi amintesc nimic!?

El: - Poate e un fel de amnezie..

Eu: - Sau poate sunt eu o ciudată.

El: - Nu eşti ciudată, mă contrazise el scurt.

Liniştea se lăsă din nou, era apăsătoare. Simţeam nevoia să-l aud vorbind.

Eu: - Dar tu, Aidan? Cum este viaţa ta?

El: - Viaţa mea personală este un mister pentru cei din jur. Toţi vapirii mă cred ciudat, dar şi oamenii care m-au întâlnit. Nu am dezvăluit nimănui, niciodată, nimic despre mine.

Înţelegeam din acest răspuns că nu avea să îmi spună nici mie prea multe. Dar aveam de gând să insist. Eram curioasă. (alt defect din viaţa mea „anterioară”)

Eu: - Cum ai ajuns în pădurea aceea?

Nu îmi răspunse la întrebare. Aveam de gând să îl stresez până se sătura şi îmi povestea.

Eu: -De ce te închizi în tine?

El: - Cum adică?

Eu: - Am văzut ezitarea ta când te-am rugat să mă iei cu tine şi cum mă priveai când am dat buzna la „cina” ta. Păreai uimit sau şocat, de parcă mă cunoşteai deja. Îţi aduc aminte de cineva?

Inima lui o luă la goană şi respiraţia i se acceleră. Ştiam că am atins un subiect sensilib dar chiar vroiam să ştiu.

Vocea lui era calmă în timp ce îmi povestea.

El: -Acum 100 de ani, am întâlnit cea mai frumoasă fată din lume. M-a atras, aşa cum fac sirenele cu marinarii, doar că ea nu o făcea cu glasul, ci cu toată fiinţa ei. Deşi eram prieteni, iubeam totul la ea, felul în care se mişca, în care zâmbea sau vorbea. Cum am văzut-o prima oară am ştiut că sunt în stare să dau totul pentru ea. Dar era o singură problemă, nu mă puteam apropia prea mult de ea. De câte ori încercam să o îmbrăţişez sau să mă bucur de bucuria ei, simţeam foame. Prima oară când am simţit că e om, a fost cea mai groaznică zi din viaţa mea lungă. Durerea pusese stăpânire pe mine. Nu o puteam mângâia când era tristă, nu o puteam cuprinde în braţe când ceva o făcea fericită, pentru că orice mişcare greşită punea capăt vieţii ei. De fiecare dată când îi simţeam parfumul îmi pierdeam controlul şi trebuia să plec. Ea ştia că ceva nu e în regulă şi se supăra mereu pe mine când plecam fără să îi spun de ce, dar dacă rămâneam riscam să pierd sensul vieţii mele, pe ea. Am încercat să mă îndepărtez, să o uit, dar mereu mă întorceam. Deşi juram să stau departe pentru o vreme, mă furişam noapte şi o priveam de la distanţă cum doarme. Era atât de frumoasă... Fiind nomad, simţeam nevoia să îmi continui drumul, nu mă puteam oprii într-un loc deoarece instinctul îmi spunea să plec mai departe, dar nici nu vroiam să o las acolo şi nici nu o puteam lua cu mine. Eram prins la mijloc nu exista decât o singură cale. Să plec. Cu gândul că dacă ea murea, muream şi eu am reuşit să mă apropiu de ea, să o strâng în braţe şi să îmi iau rămas bun. A vrut să mă oprească, să mă întrebe de ce trebuia să plec, dar răspunsul meu era mereu acelaşi „pentru că aşa trebuie şi aşa e mai bine pentru amândoi”. Mi-am spus că va fi în siguranţă şi poate într-o zi mă voi întoarce să o văd. Şi aşa am făcut. Mi-am continuat drumul timp de 10 ani, dar m-am întors. Nu uitasem nici o clipă de ea, dar când am revenit, ea nu mai era. Familia ei dispăruse şi odată cu ei şi ea. Am ascultat conversaţiile prietenilor ei, dar niciunul nu vorbea despre ea. De parcă toţi ar fi uitat-o. Am căutat-o timp de 80 de ani, dar am ajuns la concluzia că poate murise până acum sau era fericită cu familia ei, înconjurată de copii şi nepoţi. Probabil uitase demult de mine, de prietenul care a părăsit-o. După ce am încetat să o mai caut, am încetat să mă mai ataşez de cineva şi mi-am continuat viaţa de nomad. Am călătorit mult, până când te-am găsit pe tine.