Whatever it takes(H.S. Fan Fiction)

Prolog

Prolog 

"Te-am iubit şi o voi face mereu Davon, ştiam că tu îmi vei fi moartea, dar nu uită, pe pământ sau pe lumea de dincolo vei fi a mea, numai a mea!" 

Îmi amintesc perfect cuvintele lui, parcă îi şi văd faţă, ochii complet neînfricaţi şi încrezători în faţă morţii, buzele ce i se mişcau încet dar precis. 

Acestea au fost cuvintele pe care mi le-a spus după ce eu i-am provocat moartea. Cuvintele pe care ştiam că le-a zis cu greu dar a părut atât de natural şi uşor ieşit din gură lui. 

Dar l-am crezut, pentru prima dată în viaţă mea, l-am crezut când a spus că mă iubeşte. Şi atunci, în momentul ăla am realizat că şi eu îl iubesc. 

Nu a mai fost plăcerea sadică de a omora asasinul familiei mele dar nici durerea de a omora bărbatul pe care îl iubesc. 

A fost ceva mai rău, mai dureros, a fost sentimentul pe care l-am avut când am realizat că m-am îndrăgostit de cel care mi-a ucis toată familia şi că trebuie să-l ucid aşa cum mi-am jurat mie însămi. 

Faptul că l-am omorât era singurul lucru care mă mai ţinea în viaţă, chiar dacă eram că o epava, trăiam numai din faptul că am reuşit să-l omor.Că îmi atinsasem scopul. 

Dar acum, în momentul de faţă, tot ce am crezut real s-a dovedit o minciună, adevărul care m-a ţinut în viaţă s-a destrămat lăsând loc uimirii şi dezamăgirii. 

Bărbatul pe care îl iubesc dar şi cel care mi-a omorât familia, era aici, în faţă mea. 

Nu ştiam ce mi se întâmplă, nu ştiam dacă eram fericită sau tristă, dacă simţeam iubire sau ura, tot ce ştiam era că sângele îmi îngheţase în vene de frică.Şi mai era ceva, acel sentiment pe care numai el mi-l putea aduce, acea plăcere vinovată care mă mânca pe interior în cel mai plăcut mod.Sentimentul pe care niciodată nu l-am înţeles dar îl savurăm din plin.Sentimentul asta era provocat de privirea lui, de zâmbetul lui, de el în totalitate, şi deşi îmi era şi frică, prima dată după mult timp am simţit din nou că trăiesc. 

Îmi zâmbea probabil amuzat de reacţia mea. Acelaş zâmbet ştrengar pe care mi-l aminteam îi întindea buzele pline şi rozali. 

Ochii lui, ochii aia verzi care mă inebuneau acum mă analizau atent. 

Avea aceleas bucle răvăşite parcă de vânt. 

M-am dat puţin mai în spate speriată şi m-am lovit de perete. 

-Ţi-a fost dor de mine?A întrebat. 

Am tremurat scurt la auzul vocii lui răguşite, vocea de care mi-a fost atât de dor dar la auzul ei fiecare nerv din corpul meu nu spunea decât un lucru "Omoară-l!" Trebuia să-l omor, dar acum? 

-Cum...A fost singurul cuvânt pe care am reuşit să-l scot din gură simţind cum îmi pierd glasul şi în acelaş timp mă pierd cu firea. 

Cum a scăpat. L-am văzut, l-am văzut cu ochii mei, l-am împuşcat cu mâna mea. 

S-a apropiat de mine lipindu-şi brusc trupul de al meu şi presandu-mă de perete. 

L-aş fi împins, l-aş fi îmbrâncit dar mâinile mele erau că de gelatină, din cauza şocului nu eram în stare să fac nimic iar el şi-a dat seama de asta. 

Mâinile lui mi-am prins talia brusc dar într-un mod tandru.Mi-am simţit imediat pielea făcându-se că de găină iar mii de fiori m-au cuprins în melancolia revederii. 

Nu am putut să reasuflu odată că şi-a lipit buzele de ale mele. 

Buzele lui moi le mângâiau încet şi tandru pe ale mele trimiţându-mi fiori în tot corpul. Şi fără să-mi dau seama, l-am sărutat şi eu. Îmi fisese atât de dor de el încât în momentul de faţă nu eram coerentă. 

Nu era un moment tipic nouă, nu era un sărut rapid, era un saut lent, pasional şi tandru. 

În care el a pus probabil toată iubirea care mi-o poartă,mă iubea, eram sigură de asta, dar nu-l înţeleg, cum o putea face?Cum se putea abţine să nu mă urască?De un lucru eram şi eu sigură, era nebun, dar nu acel gen de nebun ce trebuie dus la ospiciu, ci un nebun îndrăgostit, l-am omorât sau cel puţin aşa am încercat, iar el ce face?Vine şi mă sărută? 

Şi-a desprins încet buzele de ale mele lipindu-şi fruntea de a mea. 

L-am auzit şoptindu-mi un simplu "Te iubesc" iar pielea mi s-a făcut de găină în timp că pulsul meu a luat-o la goana. 

Şi-a înfăşurat bine mâinile în jurul taliei mele strângându-mă puternic în braţe.În acel stil al lui excesiv de posesiv.Îmbrăţişarea asta îmi putea tăia respiraţia în mod normal dar eram obijnuita, asta nu era o îmbrăţişare, asta era felul special al lui Harry de aşi arată sentimentele.Sau mă bine zis posesivitatea excesivă. 

Respiraţia lui fierbinte se lovea de faţă mea. 

Ne uităm unul în ochii altuia tăcuţi. 

Pur şi simplu nu aveam ce să spun, el sigur avea multe de spus dar trăia momentul. 

Am încercat să-l omor, dar el în loc să fie nervos mi-a spus că mă iubeşte şi m-a sărutat, cum să am inima să-l ucid? 

-O să poţi să mai omorî odată?A întrebat el privindu-mă cu dragoste în ochii parcă citindu-mi gândurile. 

Asta e întrebarea!Oare o să pot?