Complicatiile destinului |În curs de editare|

I

Sunt Rose Warllem.
Am șaptesprezece ani. Mama m-a părăsit când eram mică, iar tata a murit când eram la vârsta fragedă de paisprezece ani, de atunci trăiesc cu bunica mea.
Consum droguri. Şi îți ştiu deja părerea, clasicul "nu îți face bine". Asta e, nimic nu îmi face bine mai nou. Mă linişteşte, mă face să îmi uit durerea, chiar dacă pe o perioadă scurtă de timp, şi îmi dă o stare euforică.
Totuși, hai să nu vorbim despre viața mea plictisitoare.

*

Urăsc sunetul soneriei. Mereu mă trezește când dorm mai bine.
Este deja vineri şi decid că nu e ziua mea să merg la şcoală, deoarece nu îmi arde de toți profesorii, care știu doar să te distrugă psihic. Prefer să stau şi să lenevesc, fiind activitatea mea preferată.
Îmi iau telefonul şi îmi pierd în jur de jumătate de oră utilizând rețele de socializare, de care am cam început să mă satur. În cele din urmă o sun pe Ronnie, cea mai bună prietenă a mea. O brunetă cu nişte ochi verzi, atât de frumoşi.

— Bună, vii afară? O întreb repezită.

— Bună, nu mergi la liceu? Îi aud vocea somnoroasă din partea cealaltă a telefonului.

— Nu, prefer ca măcar o zi să n-am dispoziția stricată. Îi spun sincer.

— Bun atunci, ne întâlnim în parc. Spune fata folosind o tonalitate clară.

— Bine. Îi spun. Auzi, Ronn, continui eu, aduci... ştii tu, am rămas fără.

— Alaltăieri ți-am dar o cantitate destul de bună, cum ai consumat-o atât de repede? Spune mai mult cu un ton cicălitor.

— Crede-mă că dacă aş ştii, ți-aş spune.

— Bine, aduc eu cât mai am.

— Bine.
Spun după care închid telefonul.
În cele din urmă îmi găsesc ambiția necesară să mă dau jos din pat şi merg să îmi fac veşnica şi plictisitoarea rutină. Părăsesc baia, iar pe hol dau de bunica. O femeie căruntă, foarte drăguță, cu ochi albaștri și păr creț. Țin mult la femeia asta, a fost mereu lângă mine când am avut nevoie.

— Bună dimineața! O întâmpin pe femeie şi îi sărut obrazul. Nu merg azi la școală, o anunț, nu am nici un chef, merg în parc să mă văd cu Ronnie. Termin eu pe acelaşi ton calm cu care am început.

Nu aş putea să îi spun de profesori, probabil nu mi-ar înțelege niciodată perspectiva şi ce aş avea de spun.

— Bine, dar luni mergi. Spune femeia oftând.

— Desigur! O asigur eu.

Merg înapoi la mine în cameră şi mă îmbrac cu niște blugi rupți, o bluză largă, dar subțire, îmi prind părul într-un coc lejer, după care cobor, mă încalț, cu nelipsiții teneşi şi părăsesc casa.
După vreo zece minute de mers pe jos, care mi-au părut ca fiind o eternitate, la cât de moleşită eram, ajung în parc unde o văd pe Ronn. Stătea pe spătarul unei bănci. Mă apropii uşor de ea, cu gândul să o sperii. Evident, fapt care n-a mers, fiindcă s-a întors chiar în ultima secundă.
Fir-ar, ieșea ceva fain, i-a trebuit să se întoarcă.

— Ce ai vrut să faci? Spune ea râzând în timp ce mi-a oferit o îmbrățișare.

— Nimic. Rânjesc eu, răspunzându-i la îmbrățișare. Ai adus? Adaug eu.

— Da. Spune fata în timp ce scoate o mică bâtă din buzunarul gecii.

Ne-am tras într-un loc mai ferit de lume, după care mi-am luat bricheta şi am aprins-o.
Am început să trag fumul în plămâni, lucru care simțeam că mă bucură. Cu fiecare fum pe care îl luam, simțeam că problemele mele se risipesc odată ce expiram. 

— Alo! Spune bruneta în timp ce îmi dă o palmă ușoară peste umăr. Nu doar tu trebuie să iei, adaugă în timp ce a întins mâna.

— Da, scuze, spun eu trăgând încă un fum înainte să i-o dau, poftim.

— Mulțumesc. Spune ea după care începe să facă acelaşi lucru pe care tocmai l-am făcut si eu.