Complicatiile destinului |În curs de editare|

IX

— Ce Dumnezeu ai? S-a întors şi a țipat la mine.
M-a intimidat puțin, dar n-am arătat asta.

— Eu ce am? Tu îmi dai târcoale de când am intrat în căcatul ăsta de şcoală. Spun, iar în momentul ăla s-a făcut linişte în toată cantina.

Nu mai spune nimic, dar îmi aruncă o privire ucigătoare.

Mă aşez înapoi pe scaun, sunt mândră de ceea ce tocmai am făcut, nu regret deloc.

***
Merg spre camera mea în linişte, ca de obicei, coridoarele erau pustii...

— De când tupeu atât de mare pe tine? Aud o voce din spatele meu.

Am ignorat şi am continuat să merg.
Mă fluieră, îl aud.

— Rose! Eşti surdă? Spune în timp ce mă trage de mână şi mă întoarce către el.
Am dat de ochii lui minunați, care stălucesc mereu.

— Nu, zeule, dar nu sunt un câine, să mă întorc când mă fluieri. Spun clar şi răspicat.

— Eşti deşteaptă şi te laşi greu, îmi place.

Nu spun nimic şi ridic din umeri.

— De ce m-ai lovit? Mă întreabă liniştit.

De ce eşti atât de calm? Ce vrei să faci?

— Îmi dai târcoale de când am ajuns aici, te-ai băgat intenționat în mine, ce voiai să fac? Îi răspund cu un ton plictisit.

— Eşti deşteaptă. Repetă.

Ridic umerii din nou.

— De ce eşti atât de indiferentă? Mă întreabă.

— Cum ai vrea să fiu? Nici măcar nu ştiu cine eşti, n-am habar nici cum te cheamă.

— Sunt Davis Jones, am şaptesprezece ani şi am ajuns în şcoala de corecție... ei bine, n-am să-ți spun de ce, nimeni nu ştie şi nici nu va afla nimeni. Spune accentuând ultimele cuvinte.

Nu spun nimic, nu ştiam ce să-i spun.

Am ieşit în curtea şcolii, chiar dacă ştiam ca nu ni se permite asta la ore târzii.

De ce eşti atât de liniştit? De ce nu țipi la mine, sau să ma loveşti sau cum faci de obicei? Ce vrei să faci? De ce suntem aici şi nu mă laşi să merg la mine în cameră?
Suntem întinşi pe iarbă, stăm şi nu spunem nimic, doar privim luna.
Oh, luna, draga de ea, becul ăsta mai mare îmi luminează inima, e mereu acolo pe cerul înstelat, îmi dă mereu o stare de bine..
Of, stelele, tata, acum e una dintre ele, ştiu că nu este mândru de ceea ce am făcut, dar după ce voi ieşi de aici, voi fi un alt om, asta ştiu sigur.

— Eşti bine? Mă întreabă dintr-o dată făcundu-mă să-mi ies din gânduri.

— Nu sunt niciodată bine. Răspund scurt.

Mă priveşte, ştiu asta, dar nu mă întorc către el, nu vreau să dau de ochii ăia superbi, iar pe lângă asta, eram mult prea atrasă de cer.

— De ce eşti atât de liniştit? De ce te comporți aşa frumos cu mine? De ce nu ma iei la rost? De ce eşti atât de calm? L-am întrebat în cele din urmă, eram mult prea curioasă.

— Nu sunt atât de dur în general. Spune simplu.

— Atunci de ce faci pe durul? Îl întreb.

— Pentru că nu vreau să fiu o bătaie de joc, aşa cum am fost până să ajung aici. Aici mi-am făcut o reputație şi n-am s-o stric. Spune.

— Ai fost? Îl întreb.

— N-am să vorbesc despre asta. Îmi răspunde scurt.

Nu mai spun nimic.

— Cred că merg să mă odihnesc. Spun în timp ce m-am ridicat de jos.

Se ridică şi el repede.

Se apropie de mine, poate prea mult. Ochii lui albaştrii sclipesc în lumina lunii, iar formele feței îi sunt accentuate foarte bine, era atât de frumos, iar felul în care s-a comportat cu mine în seara asta, m-a surprins.

Dintr-o dată am simțit că buzele noastre s-au unit. M-am retras şi am rămas preț de câteva secunde uitându-mă în ochii lui care mă intimidau.

— Scuză-mă. Spun după care mă dau în spate şi plec cu un pas grăbit.