Complicatiile destinului |În curs de editare|

VIII

Am continuat să merg, am ajuns la mine în cameră, linişte şi pace, asta e tot ce am nevoie.

Of, dacă aş avea chitara.

Da, ştiu să cânt la chitară, ciudat, aşa-i?
Am învățat să cânt la chitară când aveam şapte ani. S-au schimbat multe de atunci...
Tata, pe vremea aceea, era şi el, el mă învățase să cânt, îmi e atât de dor de el. Ce n-aş da să-i mai văd zâmbetul ăla sincer pe față, să-mi bandajeze rănile pe care mi le făceam când mă plimbam cu bicicleta şi cădeam, să mă pună la somn şi să-mi citească înainte de culcare.
A plecat.. şi nu mai vine.
Am învățat însă de la dragul meu tătic că destinul trebuie forțat. De fiecare dată când dau de câte un obstacol, mă gândesc la el. Ce om înțelept şi ce suflet mare.
Cum a trecut timpul... cum au trecut toate, parcă în dezavantajul meu.. După ce a murit, nu am mai râs cu adevărat, nu m-am mai bucurat de lucrurile simple, de fapt, nu m-am mai bucurat de nimic.

Am simțit ceva umed pe față, oh, era o lacrimă.. încă nu sunt obişnuită cu asta, plâng rar, de fapt, am plâns doar când a murit el, a trecut ceva timp de atunci, până când mi-am văzut bunica. Dar tot nu m-am obişnuit cu apa din ochi.
În fața oamenilor sunt mereu bine dar când sunt doar eu cu mine, cad mereu pe gânduri.

— Hei, eşti bine ? O văd pe Edda cum se zbânțuie în fața mea făcându-mă să-mi ies din gânduri.

Îmi dau cu mâna pe obraz pentru a-mi şterge lacrima.

— Da, sunt bine. Spun şi afişez un zâmbet scurt.

— Da, te cred. Spune formând ghilimelele cu degetele.

I-am zâmbit.

Se aude iar suntetul acela ciudat pe care îl auzim mereu când e ora pentru masa, încă nu m-am obişnuit cu el.

— Haide la masă! Îmi spune Edda.

— Of, haide!

Am coborât la cantină, ne-am luat tăvile si ne-am aşezat la cea mai retrasă masă.. Înghițeam în sec, aveam impresia că-mi stă mâncarea în gât.
Am simțit c-am fost lovită cu cotul în umăr, asta m-a enervat enorm de rău, pentru că nu aveam o stare bună şi clar n-aveam chef şi de proşti.
Mă întorc, uite-l, cu fața aia a lui care cere pumni, asta am făcut.
M-am ridicat de la masă dând cu palmele in ea şi împingându-mi scaunul în spate.

— Rose? Ce faci? Mă întrebă Edda panicată, am ignorat-o.

M-am dus în fața lui, mi-am încordat pumnul şi i-am luat din plin obrazul.

Asta m-a făcut să mă calmez.

_____
Bunăă, vreau să vă urez un An Nou Fericit, dragilor.♡