Complicatiile destinului |În curs de editare|

XXI

Suntem iar afară, e noapte, suntem iar sub clar de lună, într-un parc. Cred că noaptea va fi mereu a noastră.
Oh, Doamne, pierd nopți gândindu-mă la cer, gândindu-mă la lună, la stele, la sufletele care se află printre ele.

— Ce ți-a spus ? Mă întreabă Davis, trezindu-mă la realitate.

I-am povestit, i-am spus tot.

— Am iertat-o. I-am spus.

— Foarte bine, va fi mai bine aşa, şi pentru tine, şi pentru ea. Aveți nevoie una de alta.

— Am mult mai multă nevoie de tine, Davis.

A început sa vorbească .. La un moment dat am știut ca m-am pierdut ..
Trecură doua minute și îl văd fluturându-mi mâna prin fața ochiilor

— Hei ! Tu mă auzi măcar ? Mă întreabă .

— Da, spun eu scuturându-mi capul, da, te aud mereu, spun în timp ce i-am luat mâna și i-am dus-o în partea stângă a pieptului meu, aici, te aud mereu aici, bătându-mi în piept.

Mă sărută. M-am emoționat, mereu o fac, e al meu, iar eu sunt a lui, suntem suflete legate, se pare, avem nevoie unul de altul.
Are nişte buze atât de pline, de catifelate, e pur şi simplu un om perfect în ochii mei.

Nu am mai realizat nimic, iar în acest moment, pot să jur că ne simțim infiniți.

— Şcoala aia de corecție mi-a adus un bine. Spune sprijinindu-se cu fruntea de fruntea mea.

— De ce spui asta ? Îl întreb trăgându-mă.

— Te-am cunoscut, ți-am spus, Rose, m-ai schimbat. Dacă n-aş fi fost acolo, aş fi ratat un înger.

N-am mai spus nimic, doar l-am luat în brațe.

— Te iubesc atât de mult. Îmi spune.

— Şi eu.. şi eu te iubesc, Davis.

Îmi era frică, îmi era atât de frică să-i spun asta, sper, sper din toată inima să nu mă dezamăgească.

Omul ăsta, îmi face atât de mult bine, îmi vindecă inima, mi-o încălzeşte.

Stau de multe ori şi mă gândesc că există atâția oameni răi, care te rănesc, care-ți vor doar lacrimile... Dar, există şi oameni care te vor bine, îți vor fericirea, îți vor inima fericită. Oameni minunați, gândiri superbe, profunde. Dar el, el e atât de diferit...

Țin atât de mult la el.

— Haide, te duc acasă, s-a făcut destul de frig. Spune.

— Bine, hai să mergem.

Nimeni nu spune nimic tot drumul. Eu sunt atrasă de cer, el la fel, natura ne posedă.

Ajungem în cele din urmă în fața casei mele.

— Ei bine, spun, cred că ne vom vedea mâine.

— Presupun că da. Spune.

— Noapte bună, Davis.

Mă strănge în brațe, ador asta, ador să aud cum i se accelerează bătăile inimii.

— Noapte bună. Spune şi-mi dă drumu.

Îi privesc mersul, în cele din urmă intru în casă.

Merg la bunica mea.

Îi pun mâinile la ochi.

— Ghici cine e ? Spun cu o voce entuziasmată.

— Rose ? Spune şi se întoarce. Cum ? Ce cauți aici ? Mă întreabă.

— Ah, deci atât te bucuri să ma vezi ? Spun cu un surâs în voce.

— Of, bandită mică, spune ciupindu-mă de obraz, hai la buni.

Spune şi mă îmbrâțişează, mi-a lipsit atât de mult.
E un suflet atât de bun.

Ajung în cele din urmă în camera mea.
Locul ăsta, mi-a lipsit atât de mult.

Ce bine e acasă la bunica.

Oh, Edda, sper să te revăd cât de curând.