Complicatiile destinului |În curs de editare|

X

*
N-am închis un ochi aseară, am stat şi m-am gândit la ceea ce s-a întâmplat seara trecută..

De ce mă dai peste cap, Davis?

A venit şi dimineața... Voi avea o altă zi plictisitoare, chiar dacă sunt la o şcoală de corecție, nu e aşa cum este în filme, mă aşteptam la mai multe bătăi, multe conflicte, dar nu, toți stau în banca lor, ceea ce e foarte ciudat.
Cobor la cantină, îmi iau tava, Edda era deja acolo, mă aştepta. M-am aşezat lângă ea şi am început să mâncăm.
Mă uitam cu o privire scurtă după Davis, dar nu-l vedeam nicăieri.
Am terminat repede, aşa că am decis să merg în cameră.

Aud un sunet ciudat în liniştea cuprinzătoare care învăluia coridorul.. Am indentificat de unde venea sunetul şi am decis să intru in camera respectivă şi te văd.

Era peste tine, o sărutai, nu arătai ca şi cum ai vrea să te opui, eşti un cretin atât de mare. Am simțit cum au început să mă înțepe ochii, aşa că am părăsit încăperea până nu-mi dau lacrimile. Nu voiam să plâng pentru unul ca tine.

Eşti un cretin, Davis.

Am ajuns în cameră, am trântit uşa şi m-am aruncat pe pat.
Am adormit, nu dormisem toată noaptea.

**
Au trecut două zile, te-am ignorat complet.
Încercai să-mi vorbeşti, dar eu nu te ascultam.
Umblam iar coridorul, voiam să merg la mine în camera..
Dar l-am simțit cum mă trage de mână şi mă întoarce către el.
— De ce te comporți aşa ? Spune cu un ton ridicat.

— De ce ? Mai întrebi de ce ? De ce nu mergi să vorbeşti cu aia pe care ai sărutat-o zilele trecute?

La vorbele spuse, nu scoate nici un cuvânt doar îşi apleacă capul.

— M-ai făcut să ajung până la lună, după care m-ai lăsat să cad în gol, de fiecare dată când te văd mă îndrăgostesc iar şi iar de tine, m-ai făcut să ating stelele, după care mi-ai dat spinii. Spun în timp ce plângeam. Aşa că nu pot să fac nimic decât să-ți mulțumesc. Spun şi plec.

Îl aud cum mă strigă, dar îl ignor.
Am ajuns în cameră şi m-am aruncat pe pat, mi-am băgat capul în per'nă şi am plâns, mă descărcasem. Mi-a prins bine.

***
Este ora 21:00.
Sunt trasă de către cineva în camera omului de serviciu, avem unul, e un om dubios.
Nu ştiu de către cine, îmi ridic capul...

— Ce vrei, Davis? Îl întreb sec.

— Să mă asculți. Spune.

— N-am chef de tine, ai cu cine să vorbeşti, acum lasă-mă să plec.

— Nu pleci de aici până nu asculți ce am de spus. Spune clar.

— Lasă-mă să ies. Spun deja iritată.
N-aveam chef să le întoarcă.

— Nu. Spune scurt.

— Spune odată ce ai de spus şi lasă-mă în pace, du-te la cățeluşa ta. Îi spun cu o voce sarcastică, după care mă aşez pe podea.

Începe să vorbească.

— Uite, ziua aia... N-am vrut să se întâmple asta... Tu de unde ai aflat?

— V-am văzut. Răspund scurt şi cu o voce slabă.

— N-am vrut să o sărut. Spune.

— Nu te-ai opus. Îi răspund cu aceeaşi voce slabă.

— Nu m-ai văzut tu.

Ridic capul şi mă uit la el.

— Cred că am văzut destule. Spun simplu.

— Ascultă-mă doar.

Îi fac semn din cap să continue.

— Camera aia, este a mea, începe să spună, stăteam în pat, n-am vrut să vin la micul dejun... Spune după care face o scurtă pauză. A intrat peste mine în cameră, am văzut-o, m-am ridicat ca să văd ce vrea.. Şi pur şi simplu m-a sărutat, mi-a zburat gândul la tine, la buzele tale dulci, pline, catifelate, fine... Am împins-o, s-a uitat urât la mine şi a plecat.

N-am spus nimic preț de câteva minute.

— N-ai idee cum m-am simțit în momentul ăla. Spun cu aceeaşi voce slabă.

— Cred că te-ai simțit cum m-am simțit eu când m-ai ignorat, un cuțit mi-a fost înfipt în inimă, asta ştiu sigur. Spune încet.

S-a ajezat lângă mine.

— Iartă-mă.

— Te-am iertat, dar.. Mi-a rămas o urmă pe inimă. Pot să plec? Îl întreb.

A respirat greu.

— Da! Spune în cele din urmă.

— Noapte bună!
Mă ridic, deschid uşa şi plec lăsându-l acolo.