Complicatiile destinului |În curs de editare|

VI

*

Sunt trasa inapoi de mana, şi-l vad.

— Ți-am lipsit, iubire?

— Ce vrei ? Lasă-mi mâna, mă doare! Spun eu după care realizez că nu trebuia să-i spun asta.

Afişează un zambet prost în colțul gurii.

— Ce vrei ? Nici macar nu te cunosc, nu ştiu nici cum te cheama, nu ştiu nimic despre tine, ce ai cu mine ? Spun eu cu un volum al tonului ridicat deja din cauza nerviilor.

— Iubire, ți-am spus din prima zi câ n-ai vrea să ai probleme cu mine.

— Da, nu vreau şi de ce naiba îmi tot spui 'iubire' ? Spun deja cu un ton sarcastic.

— Te fac să te acomodezi, crede-mă, vei devenii iubirea mea.

— Da, nu ştiu ce sa spun despre asta, speră în continuare.

— Te laşi greu, îmi place!

— Şi ce ? Vrei un premiu pentru asta ? Acum da-mi drumu' la mână şi lasă-mă să plec. Spun în timp ce incerc să-mi trag mâna.

— Nu încă! Spune si strânge mai tare.

— Voi țipa! Spun foarte sigură pe mine.

— N-ai face-o. Spune pe un ton calm.

— La pariu? Îi răspund clar.

Îmi aruncă o privire ucigătoare, dar totuşi fermecătoare.. Oh, ce tot spun ? E un cretin.

Am simțit că-mi săruta gâtul, iar fără să-mi dau seama, am scos un țipăt puternic.

Se auzeau paşii care veneau înspre noi accentuați de ecoul coridoarelor, mi-a dat repede drumu' la mână şi a fugit, am fugit repede spre camera în care stăteam şi am încuiat uşa cu cheia.

Noaptea a trecut destul de bine, am adormit greu, dar am avut un somn liniştit, măcar atât, cu toate că am visat-o pe bunica mea.

Mă intreb ce face, nu mi-ar strica o vizită de la ea.
Îmi pare foarte rău că-i aduc atâtea probleme pe cap, nici nu ştiu ce reacție a avut când a aflat că am intrat în şcoala asta de corecție. Mi-e foarte dor de ea.

Sper să nu stau atât de mult pe aici.