Septentrion

Personaje

     Fumul albastru se ridică, se rostogolește, plutește spre tavan. O pauză, să-mi adun gândurile, și trag din nou. Îmi place să fac chestia asta, să trag din țigară și să stau lângă tine, pur și simplu să stau și să gândesc. Devin tot mai rari oamenii lângă care încă pot s-o fac. Oare în asta constă și distrugerea voastră ca specie?

     Tot mai rară liniștea.

     Tot mai rare bunătatea; compasiunea.

     Umanitatea.

     M-ar da afară dacă ar ști că fumez în salonul tău; dacă ar ști că fumez oriunde în apropierea spitalului. Doar că mai sunt încă zece ani pe puțin până să-și dea seama ce fac țigările cu plămânii.

     Iar lor nu le mai pasă de tine.

     Suflu, și fumul gros îmi gâdilă buzele. Abia două expirații încă, iar miasma cenușie înoată prin aerul închis. Pall Mall cu filtru − știi, râdeam acum câteva zile de ele, de reclama lor cu Moș Crăciun. De regulă pot trage de șaptesprezece ori dintr-una singură.

     Inspir.

     Încă paisprezece; rotocoalele se clatină în aer, se împing. Se măresc. Mă întreb cum o să arate după un pachet întreg.

     Ai crede că disprețuiesc țigările din perioada asta, pentru că le cunosc pe cele ce vor urma; dar te înșeli. Compară vinul vechi cu mustul distilat. Țigările astea put și îneacă; țigările astea au savoarea tutunului brut, nestricat. Nealterat.

     Îți sufocă plămânii și îți golesc mintea.

     Declinul vine odată cu nenorocitele de filtre. De ce trebuie întotdeauna să stricați naturalul, Ría? De ce nu lăsați fumul să vă înăbușe rațiunea, atât de gros că poți să-l muști, încă douăzeci, treizeci, patruzeci de ani?

     Trag în piept. Scrumez în farfuria cu supă de pe noptieră; oricum nu o vei mânca.

     Și expir.

     Am spus că nu le mai pasă de tine, sper că nu ai crezut că glumesc. O patrulă întreagă de poliție te așteaptă să-ți deschizi ochii, nu doctorii.

     M-au lăsat să intru spunându-le doar că sunt Lex Blum.

     Ironic, nu? Legistul, să aștepte să moară pacientul.

     Ți-am zis că așa va fi. Ți-am zis.

     O să mori și o să mă iei cu tine.

     Arunc jumătatea de țigară pe linoleumul de pe jos și o zdrobesc cu vârful pantofului.

     Nu mai are rost acum. Bucură-te de spectacol – ce spectacol a mai fost! Nu știu de tine, María, dar ai fost singurul lucru în privința căruia nu am putut minți. Nu m-am putut preface.

     Dacă aș numi asta ironie, ar trebui să numesc și toată viața asta a noastră o comedie. Nu vreau s-o numesc așa.

     Nu, când e de fapt o tragedie.

     Tragedie. Specie a genului dramatic cu subiect patetic, cu personaje puternice aflate în conflict violent. Catastrofă.

     Cuvinte goale.

     Adevărata tragedie nu e finalul, ci parcursul. Adevărata tragedie e ca după zece veacuri să-ți amintești cum e să simți, și ca primul sentiment să fie agonia.

     Asta e pentru mine.

     Tragedie în – în câte acte? Două? Să fie două − pentru că, doar pentru o clipă, s-a simțit atât de bine să nu mai fiu singur!

     Încă unsprezece țigări.

     O sută optzeci și șapte de fumuri.

     O ultimă dimineață.

     M-ai cunoscut ca pe Lex Blum, medic legist la Landspítali, din Reykjavík. Nu-mi aduc aminte exact când, probabil undeva pe la începutul anilor '50, pe la primele tale cazuri; eu aveam ceva vechime, nu mă mai interesau bobocii, înțelegi și tu. Te cam saturi să tot vezi fețe care vin și pleacă, fețe tinere și inocente care urmează să fie lovite de viață ca de tren.

     În fișa postului meu scria că provin din Berlin, și nu a fost ceva prea greu de crezut, nu-i așa? Un simplu berlinez, exilat din micul său univers de venirea comuniștilor, epuizat de război. Cunoșteam perfect íslenska, preafrumoasa islandeză, pentru că am trăit mai mult aici decât orice persoană umană; totuși cunoșteam la fel de bine rusa, franceza, engleza, norvegiana și suedeza, și nu mi-a fost prea greu să forțez accente germane pe câteva cuvinte simbolice, ca móðir – mamă −, landið – patrie − sau fjölskyldan − familie.

     Și aveam ochii căprui. Dintre toate, ăsta a fost lucrul cel mai important.

     Ochii mei nu s-au schimbat.

     Și n-o vor face niciodată.