Septentrion

Scena 1

     Scena întâi nu începe iarna, nu începe nici măcar în Islanda. Nu începe cu Lex sau María; pentru că nu este despre Lex sau María.

     Scena întâi este despre umanitate.

     Umanitatea, în scena întâi, e jucată de un islandez și o copilă.

     Islandezul care a fugit de un declin economic și a dat peste stabilitate.

     Copila care a dat stabilitatea pe iubire.

     Niciunul nu are nume sau trecut, chipurile li se nasc într-un portret micuț, oval, într-un colier învechit, și ruginit; timp de câteva secunde îmbrățișarea lor persistă în negura vremii, zâmbetele cenușii renasc, ochii vorbesc în locul buzelor. Apoi colierul e închis, portretul sigilat în întunericul stătut, iar cele două fețe pier, rupte de nume, rupte de identitate. Uitarea e mormântul lor.

     Nu numele sunt importante în scena întâi, nici chipurile. Importante sunt poveștile.

     Povestea scrijelită cu litere prelungi și apăsate pe o hârtie împestrițată, de lacrimi, de furie, de timp. O bucățică de hârtie împăturită și înghesuită cu grijă din-fața portretului, bucățica de hârtie care naște o poveste. Iar povestea devine numele chipurilor, le înlocuiește identitatea.

     E povestea unui foc.

     A focului născut în inimi de om, a focului care a topit foamea, și frigul, și teama.

     Iubirea dintre bărbatul islandez și copila cea naivă a fost scânteia ce aprinde universul, scânteia care naște stele, galaxii și supernove. Scânteia care naște timpul.

     Universul s-a născut într-o noapte de aprilie, într-o casă mică în Norvegia.

     Stelele au început să lumineze vidul odată cu ultimele zăpezi din mai.

     Iunie a răcit grămezi gigantice de rocă, le-a cutremurat.

     Iulie le-a adus împreună, rocile și stelele, ca într-un colier de perle fără preț.

     În august au început să se unească stelele, și până să înceapă septembrie, în galazia mititică particulele migrau.

     Din octombrie au început coliziunile, asteroizi au modelat planete, orbitele s-au deformat.

     Din noiembrie începe acalmia, așteptarea și răbdarea.

     Din noiembrie au început frânturile, dintre bărbatul islandez și copila cea naivă. Dintre fata iubitoare și căsuța din Norvegia.

     În decembrie vin foamea și înghețul, dar Universul crește și crește, se mărește încontinuu, frige și se-ncinge. În decembrie vine o călătorie care aproape că îl stinge, vidul rece se mărește, mai că le înghite, supernovele, și galaxiile, și găurile negre.

     Ianuarie începe în Islanda, o copilă înghețată cade într-un hambar și-și strânge haina între dinți, ca să nu-i trezească pe stăpânii casei.

     Din acel moment apare Timpul, cu un țipăt care amuțește totul, cu un țipăt care cucerește totul. Cu un sărut pe frunte și lacrimi care-i cad pe obrazul rozaliu, de pe chipul copilei fără nume.

     Și izbucnește focul, focul acela care macină singurătatea și durerea, focul care amorțește suferința.

     Hemoragia nu a învins copila, nici extenuarea sau gerurile Nordului. Nu din prima clipă.

     Focul le-a amorțit pe toate, i-a dat putere, a făcut-o să continue o căutare care nu avea rost; care nu avusese rost încă de la început.

     Focul dinăuntrul ei, focul care a legat un suflet de copilă de o ființă mai presus de inocență, focul a dăinuit.

     Pe ea a învins-o iarna nemiloasă, a doborât-o într-o curte necunoscută și i-a șters numele, identitatea, trecutul. Dar nu i-a șters povestea și nu i-a înăbușit nici focul.

     Povestea se încheie cu o slovă măruntă și ștearsă, binecuvântarea unei mame pentru un copil pe care nu a apucat să-l boteze sau să-l crească. A apucat doar să-l iubească.

     Scena întâi se încheie cu cuvintele ei, ce se nasc din uitare și transcend viața umană.

     Nu numele pe care ți l-aș da e important, ci povestea pe care ai ocazia să o trăiești.

     Și o rugăminte.

     Nu uita că ai fost focul meu, focul pe care l-am iubit cel mai tare.

     Iar focul încă dăinuie, sub un nume care nu mai are importanță.

     María Heimirsson.