Septentrion

Scena 2

     Să lămurim o chestie, încă de la început. Erai omul perfect pentru cazul ăsta, chit că aveai ceva probleme cu tărtăcuța. Ce, credeai că nu mi-am dat seama de la început? Miros slăbiciunile oamenilor de la un kilometru, iar tu duhneai. Bine, miros e exgerat spus. Vorbesc de detaliile subtile, scăpările psihologice cu care se trădează toți. Psihologia nu e chiar cel mai popular domeniu în perioada asta, dar cât de ignorant ar trebui să fiu ca, în atâtea veacuri de existență, să ignor chiar știința care vă disecă acele mici conexiuni din creier?

     Acum probabil începi să te panichezi, deși nu prea ai motive. Vorbesc de chestii minuscule, meticuloase, o întoarcere către Alda când e vorba de date mai exacte, o pauză în vorbire, o nesiguranță în rostirea unor fapte care ar trebui să fie indubitabile. Totuși să nu crezi că de la început mi-ai atras foarte mult atenția; ți-am zis, nu o dată cred, că îmi place să observ comportamentul uman.

     Oricum, secretul tău cel mai intim, nesiguranța aceea cumplită în propriile amintiri, cu care te-ai chinuit toată viața – nu te-a oprit niciodată când îți puneai ceva în minte, nu te-a descurajat în veci atât de tare încât să te doboare. Ai fost detectivul cu cel mai mare potențial din câți am cunoscut vreodată, și asta în ciuda slăbiciunilor tale – îți mai amintești că ți se spunea Rechinul în cercurile mai întunecate? Iar asta nu din cauza deducțiilor tale, am văzut zeci care erau mai talentați.

     Ți se spunea Rechinul pentru că nu-ți trebuia decât umbra unei prăzi, un fuior de sânge, și-ți urmăreai vânatul până în străfundurile iadului. Și o făceai cu sânge-rece, calm și calculat, și nu te năpusteai decât în ultimul moment. Și îi sfâșiai bucăți-bucățele – pe toți.

     Îmi pare că totul a pornit de la unul dintre primele tale cazuri, o istorioară imposibil de ușoară pe care ai complicat-o imposibil de mult. O bandă de trei băieți scandalagii, puteai foarte bine să o trimiți la ei pe Alda și să-i arestezi dacă încercau ceva, puteai să-i termini din prima zi; în schimb, te-ai infiltrat printre ei și ai așteptat să te conducă la ascunzătoarea lor, unde le-ai găsit pamfletele comuniste. Islanda încerca să-și mențină o poziție neutră în Războiul Rece, încă nici nu intraserăm pe atunci în NATO, totuși nu aveam decât Aeroportul Keflavík și nicio trupă americană care să ne poată apăra de o lovitură de stat ca cea din Cehoslovacia. Cazul a stârnit nițică panică, deși i-ai rupt pe scandalagiii aceia la interogări și ai aflat alte trei nume.

     Și ai continuat tot așa timp de aproape două luni, trăgând fir cu fir numele lor, până ce la capătul celălalt nu ai mai dat decât de URSS.

     Îmi scot țigara dintre buze și suflu prelung, urmărind coada fumului ce unduie deasupra noastră.

     Nu-mi amintesc să-ți fi spus vreodată rechin, nici măcar cât eram încă Lex Blum și nu vedeam în tine decât o ocupație pe care ți-o găsești ca să mai ieși din monotonie.

     De când te-am văzut prima dată în acțiune pe teren − și știu că ai îndurat ceva muncă de birou, dat fiind că erai bebelușul secției de poliție −, te-am asemănat unui animal și mai periculos decât rechinul, sau cel puțin mai perseverent.

     Omul preistoric.

     Ai auzit vreodată cum vânau strămoșii voștri, cu veacuri întregi înainte să cunoască focul, unealta sau rațiunea? Înainte să descopere arta?

     Te-ai întrebat cum au supraviețuit în inima sălbaticei Africi, când nu aveau forța leilor sau viteza gazelelor? Când nu aveau gheare, nici măcar puțină blană?

     Știi ce le întrece pe toate? Ce v-a făcut să le întreceți pe toate?

     Rezistența.

     Erați programați, încă din primul moment embrionar al existenței umane, să vă adaptați. Să vă lăsați schimbați, modificați, îmbunătățiți. Poate de aceea vă place să distrugeți și să contorsionați toate lucrurile pe care puneți mâna; undeva în genele voastre, în încrucișarea cromozomilor, există ceva instinctiv, o moștenire genetică pe care milenii de evoluție nu au putut-o șterge, ceva ce vă creează impresia că schimbarea aduce îmbunătățirea.

     Dar nu-i așa, și pierdeți din vedere lucrul cel mai important. Pe voi rezistența v-a adus până aici. Să înduri luni de foame, frig sau caniculă sufocantă, până ce prada ta moare de epuizare. Schimbarea – evoluția − e un efect secundar, un fel de premiu pe care l-ați câștigat în ani, decenii, secole, milenii − de rezistat. Și asta e chestia, Ría: confundați o modificare cu suprema evoluție.

     Diferența e că evoluția e necesară, și e dobândită.

     Nu e ceea ce aveți voi impresia că faceți.

     Degetele îmi tremură, și îmi dau seama cât de tare strâng țigara.

     Îmi dau seama că nu aici am vrut să ajung; e genul de conversație pe care ți-ar plăcea și ție să o dezbatem.

     Încercam să-ți explic că te asemănam mai degrabă unui homo sapiens decât unui rechin, asta în ce privește rezistența. Modul în care îți persecutai prada până o încolțeai, uneori nici asta nu trebuia să faci – să fii pe fugă lovește cel mai tare în psihic, și zdrobind psihicul, zdrobești întregul.

     Din toate motivele astea, eu și toți cei cu puțină rațiune ajungem la concluzia că erai omul perfect pentru caz.

     Și mai am unul, dar ține mai mult de caz în sine.

     Țigara mi-e pe cale să se stingă, dar aștept să termin asta înainte să o zdrobesc cu piciorul. E ceva fermecător în modul în care fuge și se agită ultimul fuior de fum când își dă duhul.

     Bărbatul a fost găsit pe stradă cu spatele sfârtecat, ucis cândva între miezul-nopții și patru dimineața. Din tăieturile care i-au trecut prin mușchi și coloană și i-au sfâșiat plămânii am dedus că arma crimei era un topor. Sigur, eu am orchestrat totul, și poziția mea insensibilă de medic legist m-a scutit de trebuința de a mă preface surprins sau oripilat.

     Oricum, îți imaginezi de câtă forță e nevoie să crapi coloana vertebrală a cuiva? Nu de prea multă, dacă ne referim la un topor, dar lucrurile nu stau în același fel când afli că o lovitură i-a străpuns complet torsul. Și se schimbă și mai mult când întorci pe spate cadavrul iar stomacul îi rămâne pe pavaj, tocat mărunt.

     Ziarele au explodat, și imediat după ele și civilii, așa că poliția a trebuit să facă urgent ceva. Leifur Ingolfsson a dat cazul celui mai de încredere om al său, lui Njáll Jóhansson.

     Știu cât îl urăști pe bărbatul acela.

     Și de aceea, îmi și închipui surpriza ta din următoarea săptămână când, în locul unor progrese, Njáll s-a ales cu încă un cadavru, ucis în aceleași circumstanțe; încă nu se știa exact dacă era sau nu vorba de un criminal în serie, dar a făcut neprețuita mișcare de a ceda cazul Rechinului, câinelui turbat care te urmărește și din moarte – nenorocitului de tine, María Heimirsson.

     Cel mai bun mod să prinzi cel mai nevăzut animal e să-i asmuți pe urme cel mai perseverent vânător. Înainte să-ți dai seama, totul se transformă într-o cursă de rezistență.

     Eu răbdasem milenii întregi până să mă pot dezlănțui.

     Te gândești, deci, cât așteptam să-ți văd prima mișcare.