ANGEL and DEMON

Capitolul 2

                          După şase ani...

O întrebare simplă mi-sa pus atunci când m-am înscris la facultatea de Management din Moscova,  cum percep eu fericirea? M-am blocat, nu am ştiut ce să răspund cuvântul acesta nu l-am cunoscut decât pentru o scurta perioadă de timp pentru a ştii cum este, atunci nu am ştiut ce să răspund, dar mi-ar fi fost foarte uşor să spun ce este pentru mine suferința pe ea o cunosc atât de bine.

Acum stau în genunchi la mormântul singurei persoane care mi-a arătat ce înseamnă bunătatea şi iubirea maternă singura care a reușit să-mi descoase sufletul rănit, singura care a încercat să-mi aline rănile, singura care mi-a oferit iubire cu toate că am fost o persoană defectă de la început.

Anasatasya. Femeia care mi-a fost mamă şi tot odată prietenă  în ultimii şase ani, acum m-a părăsit şi ea, a plecat în rai şi pe mine m-a lăsat să îndur singură iadul ce ma înconjoară în permanență.

Plâng, după şase ani plâng iar, mama a murit de cancer, ştia, dar nu a spus nimănui a îndurat totul de una singură, nu a spus nimănui pana în  ziua în care a fost prea târziu şi s-a predat bolii necruțătoare în brațele mele.

Eram cu mama în grădină admiram împreună florile de primăvară, ea era palidă, mai palidă decât de obicei, am întrebat-o dacă este bine, dar nu mi-a mai răspuns, doar am văzut cum trupul ei fragil îsi pierde echilibrul şi cade ca secerată pe pământul rece, am fugit disperată spre ea, prabuşindu-mă lângă ea în genunchi şi luându-i trupul fără  vlagă  în brațele  mele, pielea ei nu mai era rozalie şi caldă, acum este palidă şi rece, respiră greu, mama deschide cu greu ochii lăsând la vedere două oceane albastre şi tulburi.

- Sunt bine, Oriana, spune ea cu vocea tremurândă şi respirând din ce în ce mai greu abia ținându-şi ochii deschisi.

- La naiba nu eşti bine deloc! trebuie să sun la ambulanță, spun eu repede începând să mă scotocesc după telefon, însă mama mă oprește .

- Oriana nu mai este nimic de făcut, cred că Dumnezeu mă cheamă la El, spune ea cu un zâmbet şters.

- Nu! te rog nu ma lăsa singură am nevoie de tine, te implor nu pleca şi tu, spun plângând în hohote, atunci am simțit mâna ei rece pe obrazul meu fierbinte şi umed din cauza lacrimilor care nu încetau să cadă.

- Vei fi bine îngeraşule, tu ești cea mai puternică persoană pe care o cunosc, sunt sigură ca vei fii bine, eu voi fii bine şi voi avea grijă de tine de acolo de sus, promit!

- Te implor nu pleca, spun plângând cu suspine, aceasta îmi  şterge lacrimile fierbinți care îmi inundă ochii fără încetare.

-Nu mai plânge, îngerii niciodată nu trebuie să plângă,  îmi spune aceasta lăsându-mi un sentiment de deja-vu cum că am mai auzit asta undeva.

- Te iubesc Oriana, să nu uiți niciodată, tu ești fetița mea  iubită, îngerul meu, îmi spune ea cu dragoste, lăsând să-i cadă din ochii ei frumoşi o lacrimă.

- Şi eu te iubesc mama ..

Am simțit cum mâna ei îmi părăsește obrazul şi cade lin pe pământul parcă acum mai rece ca niciodată, am simțit cum şi-a dat ultima suflare în brațele mele, am strigat cât am putut de tare simțind cum o bucată din inima mi-a fost smulsă  cu brutalitate plecând  odată cu ea. Mama nu mai este, asta era tot ce ştiam.

Tot ce am mai simțit a fost cum mi-a fost smulsă din brațe, cum ea a plecat, ultima mea fărâmă de fericire  sa dus la ceruri.

Următoarele zile au trecut cu încetinitorul, durerea intensificându-se din ce în ce mai tare, văzându-i trupul fragil dispărând sub pământul  rece, acum stau în fața  unei pietre funebre care îmi confirmă durerosul adevăr, că acolo se odihneste mama.