Eu: -Nu e niciun miracol, e Marko, e un luptător.
Doctor: -Nu va mai putea merge vreodată. Coloana lui e paralizată de la mijloc în jos. Ni-și va reveni, nici măcar cu terapia. Îmi pare rău, dar va trăi într-un scaun cu rotile.
Eu: -Asta nu contează, nu are nicio legătură cu....
Marko: -CUM?
Eu: -Liniștește-te, nu vorbi.
Marko: -Paralizat....
Eu: -Voi fi cu tine, va fi bine, totul va fi bine. TU ai fost acolo, voi fi și eu acolo.
M-am străduit să-i zâmbesc. Nu credeam că va fi bine, iar Marko o știa.
Doctor: -Va fi externat mâine.
Marko: -Cât timp am fost în comă?
Eu: -Patru ani... Azi e ziua ta... La mulți ani! Trăiești...
Marko: -Da, cel mai frumos cadou pe care-l puteam primi este faptul că voi petrece tot restul vieții într-un afurisit de scaun.
Eu: -Hei, calmează-te. Totul e ok, bine?
Marko: -Ce e ok? Tu. tocmai tu îmi spui că e ok? Tu, din vina ta am ajuns așa! Roxx mi-a zis, mi-a zis că m-a înșelat pentru că te-am adus în casa noastră. Nu... Dacă nu erai tu, acum eram căsătorit cu Roxx, poate aveam și un copil, eram fericit! E doar vina ta!!!!
Eu: -...
Lacrimile mi-au inundat ochii.
Marko: -Nu, nu, Dany, n-am vrut să zic asta, nu!
Am fugit din salon. Lacrimile îmi încețoșau vederea, iar în spatele meu Marko încă mă striga. Țipetele au venit, dar nu-mi păsa. Am fugit pe stradă, oarbă și plângând. Nu știam unde merg, până am auzit un claxon de tir, și ceva m-a lovit și m-a aruncat câțiva metri în aer. Apoi eram într-un tunel cu o lumină albă la capăt, care mă trăgea spre ea. Nu voiam să merg acolo, până când, în ea l-am văzut pe Drogo. Am fugit spre lumină, spre Drogo, spre final.Am fugit spre lumină, spre Drogo, spre final.
Drogo: -Pleacă! Mergi înapoi, nu trebuie să fii aici!
Eu: -Vreau să fiu cu tine.
D: -Trebuie să fii cu Marko.
E: -Marko mă urăște...
D: -Nu te urăște.
Eu: -Eu te iubesc pe tine.
D: -Și eu te iubesc....
A ieșit din lumină și m-a luat în brațe. Plângeam deja.
D: -Ai grijă de tine...
E: -Nu vreau să plec de aici, de lângă tine...
D: -Eu trebuie să plec......
Eu:- NU! DROGO STAI!
M-am trezit în spital. Marko se uita la mine dintr-un scaun.
M: -Îmi pare rău, îmi pare rău, îmi pare rău! N-ar fi trebuit să zic alea, îmi pare rău, nimic din toate astea nu e vina ta.
Eu: -E... E ok....
M: -Te... Te doare ceva?
Eu: -Nu-mi simt mâna stângă.
M: -Da, pentru că nu ai mâna stângă...
Eu: -CE?
M: -A fost smulsă în accident... Scuze.
Eu: -Ah... E... E în regulă....
Am început să plâng. Cât de fericită fusesem cu Drogo, în lumină. Acum, eram ologită și singură..... Marko era un bun prieten, dar nu avea să fie niciodată Drogo al meu. Trebuia să plec atunci cu Drogo, spre fericire.
Cu ce greșisem să merit o astfel de soartă? Am fost bună toată viața, nu am fost obraznică în copilărie, nimic. Toți prietenii mi-erau morți, singurul bărbat pe care l-am iubit era dus cu ei. De ce trebuia să fiu eu descendenta blestemului? De ce nu altă fată, una rea și pițipoancă? De ce eu?
Eu: -M...Marko... Cât timp am fost în comă?
M: -Un an, doar un an.
Eu: -Mergem acasă?
M: -Mergem acasă.
”Acasă...”am gândit. Nu mai exista așa ceva pentru mine. Eram a nimănui.... Nu aparțineam de niciun loc, nimic. Doar o umbră pe strada pustie, doar o lumină ziua, doar... doar o copilă într-o lume nebună. Un nimic, o nimeni. Marko era tot ce aveam. Și nici el nu aparținea de mine. Mă durea, mă topeam din interior spre exterior, încet dar sigur. Nu mai aveam o viața, eram un suflet mort într-un cadavru viu. Și durea, oh cât mai durea.
După două săptămâni am plecat acasă la Marko. El, în scaun; eu dezmembrată.
-Merg să fac ceva de mâncare. am zis
-Ok.
În bucătărie, am prins tigaia cu mâna bună, și m-am străduit să nu o scap. Dar am scăpat-o. Pe jos era acum o amestecătură de ulei, ouă și boia. Am scos un țipăt disperat, m-am așezat pe jos și am început să plâng cu hohote. Eram depresivă, tot ce voiam era să mor, să se facă o gaură în pământ care să mă înghită cu totul. Nu mai voiam să fiu văzută așa, invalidă. Eram nefolositoare. Marko a venit imediat să vadă ce am pățit. Mă simțeam așa vinovată, adică, dacă n-aș fi fost eu, Marko ar fi avut o viață normală, o soție, copii. Dar nu, a trebuit să apar eu. Marko m-a luat în brațe și am stat așa, acolo. Apoi am mers să ne culcăm.
După ce m-am asigurat că Marko doarme, am ieșit din cameră, apoi din apartament. Pe casa scării, țipetele au început, durerea a plecat. Marko stă la etajul 7. Mânuțele mă trăgeau spre balustradă. M-am lăsat dusă de ele și am căzut în gol. Adrenalina mi-a pătruns în corp, și când am izbit pământul nici măcar nu am simțit. Apoi câteva clipe de întuneric, și am deschis ochii. La picioarele mele vedeam o fată întinsă pe jos, într-o baltă mare de sânge.
-Nu trebuia să intru în rai, sau în iad, sau ceva? am întrebat
-Nu. Nu există iad, sau rai. Nu există nimic după moarte. Spiritele rămân pe Pământ. mi-a răspuns o voce
-Păi..Și lumina pe care am văzut-o la accident?Nu era calea spre Rai?
-Nu. Era un truc de-a lui Drogo, ca să te convingă să lupți.
-Și el...unde e?
-Chiar aici. mi-a răspuns Drogo de lângă mine. M-a luat în brațe și m-a sărutat pe frunte.
În sfârșit, eram liberă. Tot timpul ăsta am luptat, dar până la urmă moartea era soluția.
S-au auzit sirene. O femeie se uita stupefiată de la etajul 1 la trupul meu de jos. Salvarea a sosit și....
