În mrejele iubirii

Zbucium

Razele aurii ale lunii treceau prin perdelele subțiri, bătute de vânt. Geamul era deschis, iar focul deja stins, caci era aproape de răsărit. Cesar s-a ridicat din pat, fără să își ia un cearșaf pe el, rămase așa cum mama lui, demult decedată, l-a adus pe lume. După ce a închis geamul, s-a întors spre pat, unde Ingrid dormea fără nicio grijă. Simțind cum pielea nu mai îi era mângâiată de vântul rece, se afundă mai tare în așternuturi. Cesar o vedea ca o mică pisicuță neajutorată, dar el știa prea bine, chiar pe pielea lui, cum zgârie această pisicuță, nevinovată doar în aparențe.

Cearșaful alb imaculat îi acoperea trupul fin. Stătea cu fața spre geam. Un picior era peste cearșaf, șoldul și unul din sânii îi avea descoperiți. Pielea îi era albă și fină ca a unei prințese. Sânii îi avea fermi. Părul îi părea mai deschis prin lumina lunii, îi era dezordonat, dar chiar și așa, ea era foarte frumoasă, naturală și seducătoare. Buzele rozalii îi erau întredeschise. Cesar închise ochii amintindu-și gustul și roșeața lor.

El își strânse pumnii și se clinti din loc. Era zbuciumat și pierdut. Nu mai știa ce să facă, mereu se întreba dacă face lucrul corect. Încerca să se justifice în fața lui Dumnezeu că așa e bine, dar doar Divinitatea știa cât de mult greșește.
Și-a luat pipa de pe birou și a aprins-o rapid, apoi a tras un fum cu poftă, apoi altul și altul, dar nu în zadar, se simțea la fel de neliniștit. Și-a întors privirea spre geam. Văzu slab domeniile tatălui său, domeniile familiei lui, domenii care le aparțineau de ani de zile. Toate acestea stăteau în mâinile lui, până și castelul lor. Totul depindea de el.

Iar acum fata aceasta, Ingrid, de care se atașase, pe care credea că o iubea. Ea era ca o minune în viața lui. Era o rază de soare, care îi lumina viața cu un singur zâmbet. Oare ce avea ea să spună când avea să afle? Oare avea să rămână cu el? El își putea imagina viața pe care o vor construi. Își dorea o nuntă mică, dar frumoasă, cu bun gust așa cum îi plăcea lui. Apoi după nuntă puteau să călătorească, să cunoască locuri noi, pe care el le-ar fi putut așeza pe pânză. Ar fi vrut să rămână în castelul tatălui său și să aibă doi copii, un băiat și o fată, care să alerge cât e ziua de lungă prin grădinile castelului.

Avea atatea planuri, atatea vise, care se puteau spulbera oricând. Putea pierde toată moștenirea familiei și chiar dacă nu o pierdea, putea să o piardă pe Ingrid și nu ar fi vrut un viitor alături de altă femeie. Putea pierde totul, dar merita să riște? Merita să păstreze întreaga avere a familiei cu riscul de a o pierde pe Ingrid?
Ea îl iubea, știa asta și știa că îl va înțelege când va afla, îi va înțelege motivul. Desigur că va fi supărată că nu i-a spus, dar cu timpul, îl va ierta. Trebuia să îl ierte...

Dar de ce trebuia sa fie ea? De ce o alesese chiar pe ea? Pentru ca atunci, la vremea aia, el nu era îndrăgostit de ea.

Parcă sufletul îi era mai liniștit crezând că va dobândi iertarea ei. Lăsă pipa pe birou, apoi se apropie de ea și o sărută pe buze și pe frunte. O mai privi încă odată atent încercând să îi rețină fiecare trăsătură.
Într-un colț al camerei avea un mic atelier pregătit pentru pictat. A aprins o lumânare și a început să aștearnă culorile pe pânză. Nu mai avea mult timp.

***

Câteva ore mai târziu, soarele strălucea în înaltul cerului.

Ingrid se lăsă răsfățată de razele calde ale soarelui. A deschis ochii leneșă. Zâmbi amintindu-și seara trecută. O noapte a lor rămasă în taina vremii. Își întinse mâinile ca să se mai dezmorțească. Cesar lipsea din dreapta ei, dar îl zări în colțul camerei pictând pe un scaun. Nici nu se mai rușină văzându-i goliciunea. Alături de el putea fi naturală, putea fi cum dorea ea, nu trebuia să creeze aparențe false. Se înveli cu un cearșaf și se apropie de el. Între timp, el acoperi pânza și își strânse pensulele. Ingrid se strecură prin spatele lui ca o pisică și își încolăcit brațele în jurul lui. Începu să îi sărute umeri goi, urcă apoi pe gât până la lobul urechii pe care i-l mușcă.

-Bună dimineața! Îi șopti cu vocea mieroasă.

-Bună dimineața, leneșo! Îi răspunse el răgușit. Ea chicoti și își coborî palma pe brațul său.

-Ce pictezi aici? Întrebă ea și vru să descopere pânza, dar mâna lui o opri.

-E o surpriză. Îi răspunse el și se întoarse spre ea.

-Îmi Pregătești o surpriză? Întrebă jucăușă și își lipi buzele de ale lui.

-Aha. Gemu Cesar și îi prinse șoldurile apropiind-o de el. Se ridică în picioare și o ridică și pe ea în brațele sale, apoi o purtă spre pat. O aruncă în pat făcându-i părul să zboare în toate direcțiile. Ea începu să râdă veselă. El se lăsă peste ea continuând să o sărute.

***

-Josephine!

Josephine tresări și Scăpă cartea auzindu-și numele strigat. Sebastian se ridică puțin și privea nedumerit în jur. Josephine se grăbi să se apropie de el.

-Shh. Îl liniști ea. Ești bine acum. Întinde-te inapoi! Îl ajuta sa se întindă, iar acesta nu se opuse. Era obosit și închise iar ochii.

Restul nopții Josephine stătu alături de el schimbându-i compresele. Făcu febră la un moment dat, dar Josephine se chinui din răsputeri sa i-o scadă. Zorile o găsiră adormită lângă patul lui pe unul dintre scaune.

Sebastian tuși trezind-o pe Jossie, care era doar jumătate adormită. Se aplecă de asupra lui să îi verifice febra, dar era bine. Deschise și el ochii și Josephine se grăbi să îl întrebe dacă e bine. El privi putin in jur, apoi ii răspunse:

-Sunt bine, cred...

Josephine răsuflă ușurată.

-Dar sunt mort de foame. Adăugă el amuzând-o pe Jossie.

-Stai aici. O sa îți pregătesc ceva de mancare.
Sebastian se ridica in capul oaselor și ii zâmbi.

-Nu e ca și cum as putea pleca. Jossie chicoti și iesi din camera.
***

-Maria! Se auzi țipătul lui David puternic în întreaga locuință. Maria nici nu se grăbi să vină, era a șaisprezecea alarmă falsă. David probabil voia să îi aranjeze perna sau să îi dea apă din paharul, care se afla pe noptieră. Răsfățatul! Ea apăru în prajul ușii cu mâinile încrucișate și îl întrebă liniștită:

-Ce s-a întâmplat iar, David? El rânji la ea.

-Ce faci? 

Maria își roti ochii.

-Am treabă, David! Ai nevoie de ceva? Sau pot să plec?

-Nuuu, nu pleca, Maria. Stai cu mine. Se smiorcăi el ca un copil mic.

-Părinții tăi se vor întoarce și vor vedea că nu am făcut nimic, ce o să le spun? Că am stat cu fiul lor iubit? Nu mă plătesc să fiu dădaca ta! Se revoltă ea.

-Ai putea fi infirmiera mea. Spuse el provocator și își ridică sprâncenele. 

-David! Îl avertiză Maria. Ai nevoie de ceva sau pot să plec?

-Nu... Adică da... Se uită puțin prin jur și ochii îi căzură pe cana goală de ceai. Un ceai!

Maria își roti ochii și se apropie de noptieră și luă cana.

-Poate dacă o să îți pun un drog în ceai să dormi, atunci îmi voi putea termina treaba.

-Poftim? Întrebă el cu ochii mari.

-Nimic. Răspunse ea rapid și ieși din odaie chicotind lăsându-l pe David zâmbind.

N/A

Am să las asta aici.:)