Blood in Manhattan » book l

Blood in Manhattan - Chapter 14

  În timp ce vântul pătrundea în apartament cu uşurinţă iar cioburile se odihneau pe parchetul distrus, sângele contura liniile pereţilor iar întunecimea imaginilor petrecute în acest apartament mă cuprinseră deodată în toată splendoarea lor. Reuşisem să ajung înapoi acasă, cu tot cu adresa primită şi toate temerile legate de acest producător. Nu aveam încredere în lumea de afară, aşa că am ajuns la concluzia că ar trebui să îl sun cât mai repede pe W, şi să îl anunţ de cele descoperite. Însă frica mă cuprinse deodată. Poate plecase pentru că i-am descoperit identitatea. Deşi nu cred asta. 

  Chiar dacă mă speria gândul acesta, am încercat să îmi caut telefonul prin tot acel amalgam de lucruri şi haine, aruncate peste tot. Era o dezordine de nedescris. Speram că găsesc vreun număr al vreunei firme ce curăţă dezastre precum acesta. Nu aveam energia necesară să adun şi să mătur tot ce se putea. Nici măcar nu dormisem de trei zile. Îmi simţeam pleoapele cum cad peste irişi, însă conturul dur al telefonului îmi puse toate simţurile în alarmă. Am format repede numărul.

  Mi-a răspuns căsuţa vocală de vreo două-trei ori, până când am decis să las baltă acest plan şi să încerc să îmi formez singură unul, ceea ce a fost mai complicat ca niciodată. Am început cu un punct de reper: cipul. Însă de unde aveam să ştiu dacă cipul se mai afla la băieţi? De unde ştiam dacă Grayson este sau nu la locul de muncă? Cum ar fi trebuit să mă sincronizez ca să aflu atât de multe informaţii, ştiind că Umbră se află undeva ascuns, aşteptând ca eu să las totul baltă? 

  Întrebări multe, timp puţin. Confuzie, mister. Nimic nu merge bine.

  Mi-am înşfăcat geanta şi am pornit înspre holul luminat din afara apartamentului. Razele subţiri de soare pătrundeau printre jaluzelele portocalii, reflectând transparenţa geamului pe covoarele simple ale clădirii. Curăţenia predomina de fiecare dată în acest loc. Puteam simţi mirosul dezinfectantelor şi al diverselor soluţii pentru lustruit. Nu era de mirare că locuiam la ultimul etaj; aici soarele îşi făcea simţită prezenţa mai des; iarna, frigul găsea câte o cale pentru a pătrunde aici. Holul cel mai nefavorabil. De aceea nu vorbeam cu restul vecinilor mei; păreau mult prea îngâmfaţi. Cu holurile lol acoperite şi instalaţiile bine puse la punct. 

  Ce să zic. 

  Am încercat să grăbesc pasul, însă o ameţeală subită mă cuprinse. Fără să îmi dau seama, mintea şi corpul mi-au fost străpunse fără încetare de suliţe cu vârfuri mult prea ascuţite, îmbibate într-un venin otrăvitor, care au reuşit să mă facă să îmi târăsc picioarele după mine, precum un zombi. Cafeaua băută acum ceva timp nu avusese nici un efect. 

  Dacă îmi continuam drumul, aveam să cedez psihic şi să adorm, aşa că m-am întors în casă, încercând să îmi revin. M-am aşezat încet pe una dintre canapelele neatinse de întâmplările de acum câteva ore. Am privit bucăţile de sticlă, dezmembarte una câte una. Am privit oribila imagine reflectată de ele. Ţipam. Ţipam înăuntrul meu; nimeni nu-mi auzea durerea, nimeni nu ştia prin ce trec. 

  Depresia revenea uşor. Am crezut că trecusem peste acea perioadă a vieţii mele, însă ultimele evenimente mă readuceau pe drumurile disperării. Nişte cărări uitate, care îmi denivelau din nou mintea obosită. Priveam oglinda spartă şi îmi dădeam seama că nu voi fi vreodată un erou. Eram un monstru în chip de om, care încerca să salveze nişte vieţi în schimbul păcatelor făcute în fiecare zi. Salvam vieţile celor pe care nu-i cunoşteam pentru că nu am putut salva vieţile oamenilor importanţi pentru mine. 

  Am cotrobăit prin lucrurile deranjate, până mi-am găsit geanta. Ce obiecte incredibile. Puteam ascunde orice în ea. Lăsând asta la o parte, am căutat unul dintre tuburile portocalii pe care speram să nu le mai caut vreodată printre hârtiile şi lucrurile aruncate la întâmplare în acea bucată de material. În cele din urmă, am descoperit locul în care îl lăsasem şi am desfăcut dopul. Fără să mai gândesc, am răsturnat două pastile din întreg conţinutul în palmă şi le-am înghiţit aşa cum am putut. Timpul se scurgea, iar eu aveam nevoie de multă odihnă. Efectul pastilelor nu trecea decât după câteva zeci de minute.