Încă de la un an, amintiri de-ale mamei, mi-au plăcut animalele, însă m-am atașat enorm de tare de un mic urs panda, cum se face de există așa ceva în preajma mea? Ei bine nimic nu e imposibil când trăiești lângă un loc fermecat din mijlocul unui oraș ce are o gradina zoo de mai mare frumusețea. Având cu ce să mă mândresc am crescut odată cu ursulețul meu, nu voiam jucării, nu voiam nimic, decât să stau de dimineață până seara, îmi venea greu să îi văd ochii bucurându-se prin acel gard de fier. Fata lui mă făcea să mă îndrăgostesc copilărește în fiecare zi, mereu îngrijitorul îmi zâmbea și se obișnuise să mă vadă acolo mereu, mama mereu știa unde sunt.
La opt ani sau mai devreme când am văzut copii că se joacă, pentru mine era imposibil să fac așa ceva, se loveau, vedeam numai lucruri rele în jur, lângă animăluțul meu nu mă rănea nimeni, îl adoram când îl vedeam cu crenguța de bambus în mână . Când i-am aflat povestea nu îmi venea să cred, mă gândeam "pentru asta mi-am ales cel mai bun prieten un animal, nu îți fac rău fără motiv, te pot iubi mai sincer decât zece oameni la un loc". Ochii lui par triști azi, nu voia nimeni să îmi spună de ce nu e acolo, la locul nostru dintotdeauna. Am avut nevoie să mă integrez cu greu în societate, căci panda al meu era bolnav, sufeream evident îngrozitor, nu îl puteam vedea. Așa am aflat că la cincisprezece ani nu e greu să îți faci prieteni, greu e să îi faci să rămână.
Timidă mi-am spus povestea pana în prezent, pe cât îmi era frica că vor rade, pe atât am avut lucruri în comun. Nu l-am uitat nici pana acum nici nu intenționez, mi-a marcat copilăria, îi simt lipsa în ciuda faptului ca am primit ajutor.
