" Don’t get too close. It’s dark inside. It’s where my demons hide. "
- Trebuie să-i punem capăt, replică Carter, spărgând liniştea care se aşternuse în maşină. Cu mâinile încleştate pe volan, îl privi hotărât pe băiat, prin oglinda retrovizorie. A venit timpul să-i punem capăt, repetă din nou, de data asta, mutându-şi privirea spre Lorian şi Caleb, care îngheţaseră la auzul vorbelor sale.
- Şi eu cred la fel, şopti movaliul, oftând. M-am săturat de toate astea.
Marcel îşi opri lacrimile, continuând să-şi ţină genunchii la piept. Despre ce vorbeau? La ce voiau să pună capăt?
- Dar...eu...Lorian ezită, privindu-l cu tristeţe pe Marcel. Pe de-o parte, îşi dorea să se termine şi să se întoarcă la vechia lui viaţă, însă pe de altă parte...mai voia încă puţin timp. Încă câteva zile...săptămâni...luni...poate ani...Pur şi simplu, încă nu era pregătit să se întoarcă acasă. Şi nici să renunţe la sufletul lui Marcel.
- Şi dacă eu nu vreau s-o fac? se interesă Caleb, uitându-se pe fereastră. Nu e ca şi cum trebuie să-ţi urmez ordinele...Tu...nu mai eşti şeful nostru. De atunci, nu mai eşti...
- Va să zică, a început să-ţi placă să trăieşti precum un muritor? îl întrebă Carter, în bătaie de joc. Eşti jalnic.
- Lorian...? Rocky se întoarse cu faţa spre şaten, aşteptând un răspuns.
Lorian oftă.
- Presupun că nu am de ales...
- Ba ai, i-o tăie brunetul, ridicându-şi tonul şi făcându-l pe băiat să tresară speriat, încă confuz.
Ce se întâmpla aici?
- Ba nu, i-o întoarse el. Au trecut zece ani de atunci. Zece ani, în care ne-am trăit vieţile umane, ca şi cum am fi fost oameni cu adevărat. Zece ani în care ne-am prefăcut că ceea ce s-a întâmplat atunci, a fost doar o minciună. Şi că viaţa noastră, înainte de-al întâlni pe Margi, n-a existat niciodată. Dar adevărul e altul. Ultimii zece ani, pe care i-am trăit pe Pământ, alături de aşa-zişii noştri părinţi, sunt o minciună. O prefăcătorie. Şi-i timpul să-i punem capăt. Acum ori niciodată.
- Lori...
- Nici eu nu vreau să dau ochii cu Margi, Caleb; nu după tot ce i-am făcut. Dar nu mai putem amâna. Şi în plus...Se opri pentru câteva secunde, aşezându-şi palma pe creştetul lui Marcel. Nu vreau ca el să păţească la fel ca Margi. Dacă ne ataşăm prea mult de el, Maestrul o să vină şi-o să-l ia.
- Exact, fu de acord Carter. Şi după ce că m-am chinuit atâta să-i gătesc sufletul cât mai delicios, ar fi chiar o risipă de timp.
Să-i gătească sufletul? La ce se referea? Şi cine era Maestrul ăsta? De ce-ar veni după el? Dar Margi cine era? Şi cum adică, viaţa lor era o minciună? Dacă nu erau oameni, ce erau? Şi ce se petrecuse în urmă cu zece ani?
Marcel nu mai înţelegea nimic, iar frica îi punea stăpânire pe trup. Erau atâtea întrebări la care voia un răspuns, şi cu toate astea, ştia că nu le va primi. Exista o şansă să-i zică, dacă i-ar întreba, însă îi era teamă. Dacă răspunsurile l-ar îngrozi mai rău, decât faptul că nu ştie? Poate era mai bine aşa.
Carter deschise torpedoul, scoţând o seringă, pe care i-o înmână lui Caleb, pornind apoi motorul.
- Ce-i asta?
- Un sedativ.
- U-unde m-mergem? întrebă băiatul, panicat, însă nu primi nici un răspuns.
