" I'm falling apart, I'm barely breathing. With a broken heart that's still beating. "
Soneria se făcu auzită, anunţându-l pe Carter că a sosit pizza, aşa că lăsă baltă cearta, ducându-se să le ia. Şi când le văzură şi restul, normal că se potoliră şi ei, nerăbdători să-şi umple burţile. Iar între timp, Lorian se ridică de jos, scuturând din cap, pentru a-şi reveni din starea aia. Nu prea îi mai stătea în caracter să fie aşa sentimentalist - nici lui, nici celorlalţi.
Caleb se trânti pe canapea, lângă Marcel, trăgându-l în braţele sale, în timp ce Rocky se întindea pe cealaltă, pentru a-şi opri sângerarea. Iar restul năvăliră pe cutiile de pizza, precum ultimii nemâncaţi de pe planetă.
- Ţi-e foame? îl întrebă brunetul, iar Marcel dădă din cap, în semn de negaţie.
- Că-i după tine! pufni Carter, luând o bucată de pizza şi obligându-l s-o mănânce. Şi-apoi, încă una, şi încă una...până când a decis că-i ajunge.
- Vreau să merg sus, zise Marcel, vrând să se ridice în picioare. Însă Caleb nu-i dădea voie. Te rog...continuă el, simţind că-i gata-gata să izbucnească din nou în plâns.
Tot ce-şi dorea, era să fie lăsat în pace. Sufletul lui deja era prins în abisul agoniei, torturându-l în fiecare clipă. Amintindu-i cât a fost de prost, crezându-se în cuvintele lor. N-ar fi trebuit niciodată să-i creadă că vor să-i fie prieten. Era doar un orb. De ce ar vrea să fie prieteni cu cineva ca el?
- De ce? întrebă Caleb, strecurându-şi degetele pe sub bluza lui de pijama.
- Vreau să fiu singur, şopti el, dându-i mâna la o parte.
Brunetul chicoti, muşcându-i lobul urechii, iar Marcel încercă din nou să se ridice, lacrimile ameninţând să iasă - iar de data asta, reuşii. Păşii încet, cu mâinile înainte, nevrând să dea peste vreunul din ei, şi în secunda în care ajunse în faţa scărilor, răsuflă uşurat, urcându-le. Măcar atât lucru să facă şi ei: să-l lase să fie singur, pentru un timp. Deşi era conştient că dacă Caleb şi ceilalţi doi nu erau aici, atunci când s-a lovit la cap, Carter n-ar mai fi venit, iar el ar fi murit. Însă, până la urmă, dacă ei n-ar fi încercat să-l violeze, n-ar fi căzut niciodată pe scări.
În principiu, n-aveau nicio scuză. Nu meritau să fie iertaţi.
Dar el deja o făcuse. Şi la fel şi pe Carter, Ben şi Rocky.
Nu era genul de persoană care să urască pe cineva sau să poarte ranchiură; nu aşa fusese învăţat. Însă asta nu însemna că uitase tot ce îi făcuseră - şi încă îi făcea. Oare aveau să-l lase vreodată în pace?
Ajuns sus, se băgă în pat, învelindu-se. Capul nu-l mai durea, şi se simţea orecum mai liniştit, stând singur. Tot ce-şi mai dorea acum, era să nu le vină vreo idee, şi pur şi simplu să-şi vadă de ale lor, până când tatăl său avea să se întoarcă de la servici. Voia să-i spună că îi e dor de vechiul oraş şi că vrea înapoi; chiar dacă adevărul era altul.
Zgomotul uşii, deschizându-se, îl determină să-şi tragă plapuma peste faţa, încleştându-şi degetele cu putere, în materialul ei.
Caleb se apropie tăcut de pat, aşezându-se pe marginea acestuia. Apucă plapuma, trăgând-o de pe Marcel, apoi se aplecă peste el, lăsându-i un sărut pe buze. Băiatul înghiţi în sec, vrând să se acopere la loc, numai că brunetul, observându-i gestul, aruncă plapuma pe jos. Marcel se întoarse pe partea cealaltă, ghemuându-se precum un covrig, iar Caleb îi ridică bluza de pijama mai sus, începând să-şi plimbe vărful degetelor pe spatele lui.
