- O să fiu bine, tată, stai liniştit, repetă băiatul pentru a zecea oară. Nu e ca şi cum pleci la capătul lumii; este doar o întâlnire. Du-te şi distrează-te.
- Ştiu, ştiu, doar că nu vreau să te las singur. Tatăl tânărului oftă, lăsănd un sărut pe fruntea sa, înainte de-a închide veioza albastră de pe noptiera din dreapta patului. Noapte bună, fiule!
- Distracţie plăcută, îi ură el, auzind apoi uşa deschizându-se şi închizându-se. Se întoarse pe-o parte, trăgându-şi plapuma peste faţă; vrând să se lase purtat în lumea viselor. Însă încerca în zadar, deoarece somnul nu voia să vină. Oftă, îndepărtând plapuma şi trăgându-se spre marginea patului. Se ridică, înaintând cu paşi mici şi cu mâinile înainte, până gasi uşa. Nu avea niciun rost să mai aprindă lumina; şi-aşa nu putea să vadă nimic - era orb.
Mergea tot înainte, atingând pereţii, şi-apoi, la capăt, avu grijă la coborârea scărilor. Ajuns jos, se deplasă spre bucătarie, de unde luă sticla de suc, ce stătea întotdeauna pe primul raft a-l uşii, ducându-se apoi în living, unde pipăi după telecomandă, pentru a deschide T.V.-ul. Muzica începu să răsune în încăpere, băiatul făcându-se confortabil pe canapea, în timp ce lua şi câteva guri din lichidul portocaliu cu gust de portocale.
Brusc, soneria se făcu auzită, făcându-l să tresară speriat. Cine putea să-l viziteze la o astfel de oră?
Dădu volumul de la televizor la minim, punându-se pe picioare şi ducându-se spre uşa de la intrare.
- Cine este? întrebă, aşteptând un răspuns, înainte de a-i da drumul persoanei respective. Alo? E cineva? Văzând că nu primeşte niciun răspuns, se gândi că poate doar i se păruse, aşa că porni înapoi spre canapea. Odată aşezat, soneria se auzi din nou, dându-i o senzaţie de nelinişte. Ceva era în neregulă.
Se ridică, gândindu-se că ar fi bine să urce sus şi să se încuie în camera sa, sunând apoi la poliţie. Numai că-n secunda în care se saltă de pe canapea, auzii un zgomot puternic, venind dinspre intrare. Înghiti în sec, simţind frica cum îi pune stăpânire pe trup. Apoi o luă la fugă spre scări, împiedicăndu-se în drum de covor şi aterizând pe burtă. Se puse în patru labe, încercând să-şi controleze respiraţia neregulată şi bătaile inimii mult prea rapide - semn că-i era teamă - după care îşi continuă drumul, neobservând că zgomotul se oprise; trei siluete masculine stând chiar în spatele lui, cu buzele întinse într-un zâmbet pervers şi sadic.
Una din siluete s-a apropiat cu paşi rapizi de el, prinzându-l de talie, pentru a-l face să ţipe.
- Sunt eu, fricosule, râse vocea, în timp ce tânărul răsufla uşurat.
- M-ai speriat de moarte, Caleb. Să nu mai faci asta.
- Iartă-mă, prinţesul meu, n-o s-o mai fac, îi spuse el, întorcându-l cu faţa şi furându-i un sărut, în timp ce ceilalţi doi urcau în dormitorul său, fără să scoată niciun zgomot. Acum hai să mergem în camera ta.
Băiatul se prinse de braţul său, lăsându-se condus înăuntru, iar brunetul cu ochi căprui aprinse lumina, întinzându-l apoi pe tânăr peste aşternuturile albe.
- Ce zici, Marcel, eşti pregătit de-o tăvăleală? se interesă Caleb, urcându-se peste el şi lăsându-i un sărut scurt pe buze, înainte de a-şi scoate tricoul.
- E-eu...n-nu c-cred...
- Şhh. O să fie bine. Chicoti uşor, atingându-i obrazul cu vârful degetelor, în timp ce, cele două siluete - un şaten cu ochi ciocolati, şi-un roşcat cu ochi verzi - se urcau cu grijă în pat.
