„ So I'm not givin' up. Won't let you suffocate me. ”
Marcel era îngrozit. Nu știa ce să facă și nici ce să spună. Era posibil ca totul să fie doar în capul lui? Ca totul să fie doar un simplu vis, din care urma să se trezească în curând?
- Mex mi-a povestit atâtea despre tine, Marcel, începu Persephona, înaintând spre băiat și luându-i mâinile într-ale ei. Sunt încântată să te cunosc în sfârșit!
Marcel tresări când îi atinse pielea, simțindu-i-le reci. O răceală adâncă și nesfârșită.
- Te simți bine, scumpule? Pari cam palid.
- E-eu...e-eu...
Răceala ei începu să-i cuprindă întreg trupul, dându-i fiori pe șira spinării.
- Ce este, scumpule?
Îi atinse obrazul cu cealaltă mână, făcându-l pe Marcel să respire cu greutate și să se prăbușească în genunchi, simțind că se sufocă. A vrut să-și elibereze măna din a ei, însă aceasta nu voia să-i dea drumul, așa că și-a ridicat privirea spre tatăl său, implorându-l din priviri să-l ajute. Numai că Mex era nemișcat ca o statuie, înconjurat de-o aură neagră.
Cine era ea? Și de ce-i făcea asta?
Între timp, cei șase demoni, care se presupunea că trebuie să-l protejeze pe băiat, erau hipnotizați de Margi, cu Ochii Șarpelui - o putere ce și-o dobândise când devenise un General. Fiecare General în parte căpăta o abilitate unică, despre care se vorbea în Cartea Umbrelor - un fel de jurnal și-n același timp și-un manual despre demoni și puterile pe care le puteau deține.
- C-cine e-ești? reușii să întrebe Marcel, cu toate că abia mai putea să respire.
- Soția ta, îi șopti Persephona la ureche, înainte de a-și lipi buzele de fruntea lui. Somn ușor, iubitul meu Hades.
Marcel simții o furnicătură la picioare, apoi realiză că de fapt era ghiață. Și urca. Urma să fie înghețat de viu, înainte de-a muri sufocat. Și toate astea, doar fiindcă această femeie credea că este soțul ei - lucru care era practic imposibil, deoarece el era doar un puști de șaișpe ani. Atâta tot. Un puști. Un puști orb și lovit de soartă.
De ce tuturor le făcea plăcere să se ia de el? Să-l facă să sufere. Cu ce le-a greșit? Cu nimic. Nici celor șase băieți, și nici ecestei femei - de fapt, fată. În visul lui nu era o femeie, ci o fată.
Lacrimi fierbinți și îndurerate au început să-i cadă pe obraji, în timp ce ghiața urca cu rapiditate. Nu mai avea mult, până când se va transforma complet într-o statuie de ghiață. Și-a întins o mână spre tatăl său, vrând să-l salveze, însă adevărul era că nu se putea salva nici pe el însuși, așa că de ce...de ce nu renunța pur și simplu?
Se pierdu în gânduri, amintindu-și de toate momentele petrecute cu tatăl său; alături de doamna Marga și Diro, câinele ei. Chiar și de cele din copilărie, alături de mama sa, pe când încă mai era alături de el. Avea atâtea amintiri plăcute, și era încă tânăr, așa că de ce să renunțe? De ce să nu lupte în continuare, pentru a fi alături de cei dragi?
Își scrâșni dinți, simțindu-se dintr-o dată foarte furios. Cu ce drep îi făcea asta? Cu ce drept se lega de oamenii nevinovați, lipsiți de apărare? Și-n acel moment, lacrimile i-au devenit atât de fierbinți, încât pielea obrajilor a început să-l usture, simțind miros de piele arsă în jur. Palmele au început și ele să-l usture, și înainte să poată realiza, întregul său corp era cuprins de flăcări. Și-a închis ochii pentru câteva secunde, iar când și ia deschis, o putea vedea cu claritate pe fata cu părul roz și buze însângerate, ce-i smulsese inima în vis.
