Oraşul de Ceaţӑ

Capitolul 2 - Întâlnire

  Hilary deschide ochii brusc, sӑrind iute în capul oaselor, în pofida durerii arzӑtoare din spate. Se aflӑ pe un pat, într-o camerӑ albӑ pe care nu o recunoaşte...

-          Cum ai dormit?

  Tresare speriatӑ la auzul vocii necunoscute, care a sunat exagerat de aproape. Lângӑ ea în pat zace tolӑnit un bӑiat blond, privind-o uşor amuzat.

  Hilary sare din pat tulburatӑ şi panicatӑ, îndepӑrtându-se cu spatele spre uşa înfiptӑ în peretele opus al încӑperii strӑlucitoare.

-          Stai, Hilary, spune bӑiatul grӑbit şi se ridicӑ şi el în picioare, înalt şi bine-fӑcut. Îşi înalţӑ braţele în semn de pace: Nu-ţi fac nimic, bine? Promit.

  Chipul lui ireal de frumos îi invadeazӑ memoria, trӑsnind-o cu imagini din acea stradӑ de pe Seventh Avenue, unde... El era acolo, şi a fӑcut-o sӑ înghitӑ o pastilӑ ciudatӑ, fӑrӑ gust...

  Monstrul. Hilary îşi aminteşte perfect creatura scârboasӑ şi realӑ pe care a vӑzut-o acoperitӑ de o pӑturӑ de gelatinӑ neagrӑ. Poate sӑ jure cӑ a fost adevӑrat.

-          Cine eşti? murmurӑ ea rӑguşitӑ, surprinsӑ de tonul vulnerabil.

  Trӑsӑturile tipului se însenineazӑ, buzele delicate arcuindu-se într-un rânjet ştrengӑresc.

-          Vai, dar cât îmi place întrebarea asta clasicӑ. Ţie nu?

  Hilary rӑmâne perplexӑ. Ce tot zice? E momentul sӑ fugӑ de-aici.

-          Calmeazӑ-te puţin, eu te-am salvat, îţi aminteşti? continuӑ el nonşalant, analizând-o ca pe o ciudӑţenie. Bine, mai erau nişte tipi pe-acolo, dar sigur numai pe mine m-ai observat...

  Fata se rӑsuceşte pe cӑlcâie şi o ia la fugӑ spre uşa deschisӑ, nӑvӑlind într-un coridor lung, puternic luminat, alergând disperatӑ spre capӑtul acestuia, împleticindu-se ameţitӑ în propriile-i picioare încӑlţate în bascheţi. Coboarӑ un şir de scӑri albe şi se trezeşte într-un imens hol orbitor, în mijlocul cӑruia un grup de oameni aşezaţi la masӑ o privesc cu expresii surprinse.

  Unul dintre ei, o fatӑ micuţӑ cu douӑ codiţe împletite, se ridicӑ de pe scaun şi se apropie de ea zâmbind liniştitor.

-          Bunӑ, Hilary, spune blând, întinzând mâna spre fata speriatӑ. Eu sunt Lissa.

  Hilary face un pas în spate pentru a evita mâna tipei cu aspect hippy.

-          Unde sunt? M-aţi rӑpit?

  Toţi de la masӑ râd la unison, chiar şi Lissa.

-          Nu, prosuţo, te-am salvat. Acela era un monstru Corolant, nu-ţi aminteşti? Te-a lovit cu un bulgӑre de gelatinӑ în spate, probabil ar trebui sӑ te relaxezi.

  Hilary o privea lung, încercând sӑ depisteze vreo urmӑ de zeflemea în glasul ei, dar fata pӑrea convinsӑ de ce spusese, de parcӑ era o chestie absolut evidentӑ.

  Dar Hilary începea sӑ creadӑ cӑ totul era o farsӑ. Cӑ probabil este la Camera Ascunsӑ, sau bunicul ei, Tom, i-a angajat pe puştii ӑştia actori ca s-o pӑcӑleascӑ – oare ce zi era astӑzi? Douӑzeci şi douӑ mai. Ceva deosebit?

-          Unde locuieşti? continuӑ Lissa enervant de voioasӑ, Hilary gândindu-se cӑ e o actriţӑ destul de bunӑ, care probabil juca în piese de teatru la şcoalӑ.

-          De ce mӑ-ntrebi? face Hilary cu un aer afectat, tipic ei atunci când se enerveazӑ. Tom v-a pus sӑ cereţi rӑscumpӑrare?

  Râde forţat.