Loredana

CAPITOLUL 1

   Bună! De fapt.....nu sunt nici pe departe bună. Toți râd de mine și de necazurile mele.
   Eu sunt Loredana Stoenescu, am 16 ani și locuiesc în Cobia. Mă rog, aici m-am mutat. Locuiesc în Cobia, în județul Dâmbovița, țară România. Am 1,58 înălțime și o greutate de 44 kile.
   Am păr șaten și lung cu vârfurile vopsite în albastru și am Heterocromie. Vă întrebați ce e chestia asta? Este o boala a ochilor, unul fiind de o culoare, iar celălalt altă culoare.
   Ochiul meu drept este albastru, iar stângul este căprui. Eu nu mai am tată de la vârsta de 2 ani când a murit de cancer. Mama mea lucrează ca bucătar și face o mâncare extraordinară. Mulți critici culinari au spus că mâncarea ei este divină. În lumea gătitului, mama mea e cea mai căutată persoană. Stau singură cu singurele mele prietene. Iulia și lama.
   Nimeni nu știe că mă tai. Am multe semne pe mâini și foarte multe brățări ca să nu se vadă.
   Mereu am vrut să am un talent la ceva. Ori la desen, ori să cânt la un instrument, așa cum era în Grecia Antică. Mă îndreptam agale spre școală, blestemându-mi viața.
   -Uite cine a venit! Depresiva toci! *spune Bianca cu gura ei mare și plină de fițe*
   -Nu am chef de tine și neuronii tăi arși de parașută ordinară ce ești! Lasă-mă! *spun și mă îndepărtam de ea, dar ea îmi prinde încheietură cu tăieturi, făcându-mă să scrâșnesc din dinți*
   -Ce ai spus ciudato? *spune ea plină de fițe*
   -I-ați un aparat auditiv, nu-mi răcesc gura pentru persoane ca tine! *spun și-mi trag mâna din gheara ei de vrăjitoare*
   -Cum e să fii atât de proastă încât să regreți ziua în care te-ai născut? *mă întreabă Mihai, iar cei din jurul lui zic "oooooo"*
   -Nu știu! Nu știu ce e aia prostie, dar îți dau un sfat. Uită-te în oglindă și o să găsești răspunsul. Sau o poți întreba pe mă-ta cum e să fii prost! Chestia asta cu prostia la tine pun pariu că e generație de familie. *zic și toți spun "oooooo" sau "Ce rekt!"*
   -Auzi, mucoaso, nu prea ți-ai luat lumea în cap? *mă întreabă venind spre mine*
   -Nu cât să ți de urce ție democrația la cap ca să fac pe proastă! *spun, iar lumea face din nou ca animalele de la zoo*
Am plecat de acolo așezându-mă în bancă și mâzgălind caietul.
   În bancă s-a așezat Iulia.
   -Ce faci șefa la bani?
   -Bine. Tu ce mai zici?
   -Toată școală bârfește despre ceartă ta cu Mihai și Bianca. Ce s-a întâmplat?
   -Ei au început, eu am terminat! Simplu!
   -Hai că a venit profu. Mai vorbim. *spune cam tristă*
   -Ești ok? *o întreb îngrijorată*
   -Da! De ce n-aș fi?

După 6 ore

   Aleluia! Un infinit de ani a durat să termin școala. Mă îndreptam spre casă și nefiind atentă nu am văzut semaforul fiind roșu, iar eu am făcut cunoștință cu parbrizul și capota unui Audi.
   Mă trezesc la spital cu o mică durere de cap
   -Cum vă simțiți domnișoară! *spune un doctor venind spre mine*
   -Mă simt bine. *spun puțin confuză*
   -În ce dată suntem azi? *mă întreabă ascultându-mi inima*
   -4 mai.
   -Câți ani aveți?
   -16.
   -Știți cum ați ajuns aici? *mă întreabă, iar eu stau puțin să mă gândesc*
   -Am fost călcată de o mașină. Dar măcar era frumoasă. Și vreau una la fel ca aia.
   -Aparent nu aveți amnezie sau alte probleme. Ciudat. Mașina aceea v-a lovit destul de tare.
   -Sunt întreagă. Sunt sănătoasă. Nu am luat râie de la mașină. Pot să plec?
   -Da. O zi bună.
   În hol era mama. Oh, doamne!
   -Scumpo, ce s-a întâmplat?
   -Nimic important! A dat o mașină peste mine. Lucru normal în România. Hai acasă! Mi-e foame. *zic și o iau în brațe*
   -Ți-am făcut sushi! *spune și eu sunt cu zâmbetul până la urechi!
   -Serios? *întreb că un copil mic*
   -Foarte serios!
   Ajungem acasă și mă schimb de haine. Mă uit la fotografia prietenului meu cel mai bun, Matei. Înainte să mă mut în Cobia, locuiam în Izvoare. Acesta a murit fiind călcat de o mașină. A doua zi m-am mutat și nici nu am apucat să-mi iau telefonul.   
   Mama mi-a luat alt telefon cu o altă cartelă și nu mai am nici un număr de telefon în el. Nici măcar nu știu dacă a supraviețuit.
   Ies din camera și în loc să cobor scările mă dau de-a dura pe ele. Tipic mie. Sunt cea mai împiedicată persoană din Galaxia Calea Lactee și Andromeda.
   -Lore, iar ai căzut. *spune venind spre mine*
   -Da. Până la urmă, gresia e prietena mea cea mai bună. *spun și încep să o mângâi*
   -Trebuie să-ți spun ceva. *spune îngrijorată, iar eu o urmez* Ne mutăm. *zice și mă uitam la ea cu gura deschisă*
   -Serios asta e genial! Dar Iulia? *întreb puțin tristă fiindcă era singura mea prietenă*
   -Și ea se mută! Se mută în Japonia! *îmi spune mama iar eu rămân cu gura căscată*
   -CE? *întreb puțin tristă că nu mi-a spus*
   De asta era tristă la școală. Că se mută la mama dracu pe alt continent
   -Da! Tatăl ei s-a îndrăgostit de o japoneză și au spus că se vor căsători. *spune iar eu sunt supărată că nu mi-a spus*
   -Iar noi unde ne mutăm? *o întreb sperând să fiu cu ea*
   -În Los Angeles! *spune iar mie îmi pică fața*
   -POFTIM!? *o întreb foarte uimită fiind fericită și tristă că nu o să pot fi cu singura mea prietenă*
   -Da. Azi, la restaurant, a venit o familie foarte bogată de acolo. Au auzit de mine și de rețetele mele, iar când mi-au gustat mâncărurile au spus că vor să lucrez pentru ei. Ne-au oferit un loc unde să stăm și le-am spus că nu pot sta, că am acasă o fată pe care trebuie să o îngrijesc. M-au întrebat câți ani ai și în ce clasă ești. Le-am spus tot ce era de știut. Și mi-au spus că te vei înscrie la liceul la care este și fata lor. Este un liceu foarte bun.
   -Bine. Când plecăm? *o întreb că să știu când sa fac bagajul*
   -Mâine! Fă-ți bagajele
   -Mă duc sus! *spun și încep să alerg pe scări*
   -Ai grijă să..... *nu termină de spus că încep să mă rostogolesc pe scări* ......nu cazi pe scări!
   -Prea târziu! *spun și mă ridic după, iar alerg pe ele*
   Îmi iau valiza de pe dulap și îmi pun hainele, pozele cu mine și Matei și ce mai am eu prin cameră. Îmi aleg hainele pentru dimineață. O pereche de pantaloni de piele neagră, un maiou alb și o cămașă de blug.
   După ce termin iau telefonul și îmi sun singura și unica mea prietenă.
   -Ce faci?
   -Pe aici.
   -Ăhă, când aveai să-mi spui că te muți tocmai la mama dracu pe alt continent?
   -Păi, vezi tu......
   -Văd. De 16 ani. Dar și eu mă mut. În Los Angeles.
   -Auch! Să înțeleg că nu ne vedem prea curând.
   -Știu. O să-mi lipsești mult scumpo.
   -Și tu mie. Mai vorbim că tata vrea să-mi fac bagajul.
   -Bine. Pa.
   După ce am terminat de vorbit mă uitam la desenul cârcălit de pe foaie. Nu arată chiar așa de rău. Am luat un creion și o foaie să desenez. După o oră desenul meu chiar arată bine. Dar eu nu aveam talent la desen. Nici măcar o planta nu făceam, iar acum parcă sunt Leonardo Da Vinci. Ok. Ciudat.
   După alte câteva ore de desenat m-a luat somnul la birou. Sinceră să fiu nici nu știu de câte ori m-am trezit cu oasele amorțite din cauză că am dormit la birou.