Mai, 1874
Următoarea staţie: Moooreland, Kansas. Următoarea staţie: Moreland!
Lui Emmaline Bradford îi zvâcneau tâmplele. „Moreland, staţia mea." Aruncă o privire peste umăr şi îl văzu pe conductor cum se mişca încet de-a
lungul culoarului, legănându-se în mers o dată cu trenul. Când ajunse în dreptul
scaunului ei, Emmaline îşi ridică mâna înmănuşată şi şopti:
- Scuzaţi-mă, domnule.
Conductorul se opri cu picioarele îndepărtate şi privi cu atenţie în jos spre
ea. Firele cărunte ale sprâncenelor sale stufoase erau îndreptate în toate
direcţiile, aproape acoperindu-i jumătatea de sus a ochelarilor rotunzi, ceea ce îi
dădea un aer fioros.
Emmaline îşi umezi buzele uscate:
- Puteţi să-mi spuneţi cât mai este până la Moreland?
Trase de un lanţ care îi atârna de vesta groasă de brocart şi scoase la
lumină din lăcaşul său ascuns un ceas de buzunar din aur. Deschise capacul
ceasului din aur dându-i un bobârnac cu degetul său mare, butucănos. Se uită
chiorâş la cadranul ceasului preţ de câteva clipe, ceea ce făcu sprâncenele sale
stufoase să intre cu totul în spatele ramelor rotunde ale ochelarilor, apoi dădu
scurt din cap, vizibil satisfăcut, iar trăsăturile feţei i se relaxară.
- Mai puţin de cincisprezece minute, domniţă. Apoi întări cu o altă
mişcare a capului:
- Da, domniţă, tre' să intrăm în Moreland exact conform programului: la
trei şi un sfert fix.
Lui Emmaline i se strânse stomacul, iar mâinile începură să-i transpire în
mănuşile de bumbac.
- Mul. Mulţumesc, domnule.
Conductorul înclină pălăria înainte de a merge mai departe. In mai puţin
de cincisprezece minute avea să păşească din tren spre o nouă viaţă. Călătorise
timp de aproape opt săptămâni temându-se de acest moment, iar acum se
întâmpla. Gulerul înalt şi alb de muselină al rochiei o sufoca şi îşi vârî un deget
înmănuşat dincolo de margine, trăgând de el, încercând să-şi facă loc să respire,
dar fără folos. Îşi împreună mâinile şi le apăsă în poală. Simţi că îi dădeau
lacrimile, dar strânse din dinţi ca să le alunge. Nu obţinea nimic dacă plângea.De ce se afla aici, în acest tren urât mirositor, plină de praf de cărbune,
îndreptându-se în mod cert spre o cocioabă amărâtă din mijlocul unui câmp
pustiu? Privi din nou pe fereastră, cu inima cuprinsă de disperare la vederea
câmpiilor întinse acoperite cu iarbă uscată maronie şi aproape fără nici un pom.
Aici nu mai erau păşunile verzi, nici câmpiile pline de margarete, nici străzile
pietruite de acasă. In ciuda eforturilor sale de a se abţine să nu plângă, o lacrimă
îi scapă de sub pleoapă şi începu să-i alunece pe obraz. Dar briza puternică ce
