Promisiunea primăverii

➖

— Când te-am rugat să nu părăseşti ferma, m-am gândit la siguranţa ta,
cu toate acestea tu alegi să-mi ignori avertismentele. Deciziile tale imprudente te
pun în pericol, aşa că acum trebuie să hotărăsc cum te pot menţine în siguranţă. — Eu. Începu ea să spună după ce inspirase adânc. — Nu am terminat.
Geoffrey o apucă de umeri şi o întoarse cu faţa spre el. Una dintre mâinile
ei se afla încă în apă, iar cu cealaltă se ţinea de marginea chiuvetei. El se uita fix
în ochii ei. — Mă doare să procedez în acest fel, dar nu mi-ai dat de ales. Dacă nu vei
rămâne la fermă, voi lua legătura cu tatăl tău şi îi voi spune că lâna mea nu va
mai merge la fabrica lui de prelucrare.
Emmaline făcu ochii mari, iar sângele îi fugi din obraji. — M-ai şantaja în acest fel?
Nu este şantaj, este o consecinţă. Îi dădu drumul la umeri, iar ea se întoarse cu faţa la chiuvetă. — Trebuie să te decizi dacă îţi vei respecta sau nu angajamentul de a
rămâne aici până la sfârşitul iernii. Dacă vei hotărî că nu-ţi vei respecta
angajamentul, atunci toate aranjamentele dintre familiile noastre se vor încheia
aici.
Lui Emmaline îi tremura bărbia, dar rămase tăcută. Geoffrey suspină. — Nu am vrut să se ajungă aici, Emmaline, dar tu m-ai determinat să fac
asta.
Aşteptă, dar nu primi nici un răspuns de la ea. Se îndepărtă de blat. — Vei mai încerca să pleci din nou de la fermă?
Ea clătină încet din cap înspre stânga şi înspre dreapta. Ochii ei aruncau
fulgere de supărare. — Bun. Vrei să-ţi duc eu geanta până în dormitor? — Pot să o duc şi singură, zise ea vârându-şi ambele mâini în apă. — Foarte bine.
Vru să părăsească bucătăria, dar chiar înainte de a păşi afară pe uşă se
întoarse şi o întrebă: — Chiar te aşteptai să poţi să te aperi singură cu piatra din geantă? Ei îi
luă atât de mult timp să răspundă, încât el crezu că i-a ignorat întrebarea. In cele
din urmă îi răspunse. — Este o piatră din Anglia. O piatră din Anglia? — Ai adus-o aici din Anglia? — Da, răspunse ea trântind un castron de blat. Mama a trimis-o cu mine
pentru a-mi aminti de casă. — Dar de ce ai cărat-o cu tine? — Nu am vrut să rămână aici în Kansas, răspunse ea cu bărbia în piept.
Ura ea atât de mult acest pământ, pământul lui, încât nu voia să lase în
urmă nici măcar o piatră din Anglia? — Dar nu te teme, Geoffrey, continuă ea cu o voce joasă şi egală. Eu şi
piatra mea vom rămâne aici la fermă. Ameninţarea ta mă va ţine aici.
Scoase un alt castron din apă şi-1 puse alături de celelalte. Întoarse capul
pentru a-i întâlni privirea şi-şi termină ideea cu voce dură.— Cel puţin până la sfârşitul iernii.
Emmaline stătea la fereastra dormitorului ei. Stinsese felinarul, iar camera
era învăluită în întuneric. Se uită lung la ferestrele locuinţei de serviciu,
muşcându-şi buza de jos. Când aveau de gând să doarmă odată bărbaţii aceştia?
Pe timpul nopţii, stelele străluceau pe cerul întunecat, iar luna aşternea o
cărare albă pe pământ. De îndată ce dispărea lumina de la ferestrele locuinţei de
serviciu, îşi va îndeplini treaba pe care şi-o propusese. Ştia exact unde vrea să
ascundă banii de zestre pe care tatăl ei îi trimisese lui GeofFrey. Copil fiind, se
juca de-a v-aţi ascunselea cu fratele ei, iar Eduard reuşea întotdeauna să se
ascundă de ea. Odată, când ea s-a plâns de timpul îndelungat pe care-l a
petrecut căutându-1, el a râs de ea. — Am fost sub patul tău în tot acest timp, a zis el. Nici măcar o singură
dată nu ai căutat în cameră la tine, pentru că nu te aşteptai să mă găseşti într-un
loc atât de evident.
Râsul lui o înfuriase. — Emmaline, ca să ai succes la acest joc, trebuie să gândeşti asemenea
celui care te caută şi să faci opusul a ce se aşteaptă acesta.
Aducându-şi aminte de cuvintele fratelui ei, Emmaline se gândi să-i
urmeze sfatul. Dacă GeofFrey ar fi căutat banii de zestre, atunci ar fi căutat în
dormitor la ea, sau în camera de zi sau în bucătărie, locurile cu care ea era
familiarizată. Dar nu s-ar fi gândit în veci să caute într-un loc care îi era familiar
doar lui.
De îndată ce bărbaţii adormeau, ea urma să se strecoare în hambar şi să
ascundă acolo cutia de tablă în care se aflau banii. Apoi, la venirea primăverii,
dacă Geoffrey refuza să-şi onoreze promisiunea de a o duce în Anglia, va avea
banii ei pe care să-i folosească în acest scop.
Fereastra lui Geoffrey de la locuinţa de serviciu se întunecă într-un final.
Respiră uşurată. Ascunzând cutia în brâu, se duse în vârfurile degetelor până la
uşa din faţă şi merse tiptil sub lumina lunii.
Până în luna august, Emmaline intrase deja într-o rutină zilnică privind
treburile casnice care îi ofereau o anume stabilitate, dar nici cea mai mică
bucurie. Adoptase orarul lui Tildy-lunea spăla hainele, marţea călca, miercurea
repara diverse, joia cocea pâine, iar vineri făcea curăţenie în casă. Sâmbăta gătea
în plus şi pentru duminică, asigurându-se că aceasta rămânea o zi de odihnă. Duminica după-amiaza îi scria scrisori lungi şi pline de noutăţi mamei sale.
În unele momente considera un gest nobil din partea ei să-şi cruţe mama de
adevăr, nepovestindu-i de singurătatea care o rodea şi de viaţa ei lipsită de orice
bucurie. Dar avea şi momente în care se admonesta pentru lipsa ei de sinceritate.
O parte din ea tânjea să aştearnă pe hârtie toată durerea-i din inimă, dar ţinând
cont de distanţa dintre Anglia şi Kansas şi de faptul că mama ei nu ar fi putut să
facă nimic pentru a-i rezolva problemele, nu ar fi suportat să-i provoace supărare
mamei sale. Aşa că îi scria despre pământ, despre oi, despre multele ei îndatoriri,
dar nu-i scria nimic despre inima ei.
În fiecare zi trebuia să facă treabă în grădină-să ude, să smulgă buruienile,
să culeagă legumele. Rândurile ei strâmbe de fasole, roşii, morcovi, mazăre, porumb, napi şi sfeclă erau roditoare, în ciuda soarelui care le ofilea şi a vântului
puternic şi uscat.
Se hotărâse să lucreze în grădină la primele ore ale dimineţii, înainte ca
soarele să se ridice prea sus pe cer. Chiar şi în acele ore ale dimineţii, transpiraţia
o făcea să i se ude părul şi să i se lipească rochia neagră de corp. Ajunsese să
poarte doar o cămaşă de bumbac făcută de Tildy şi pantalonaşii pe sub rochie.
Mama s-ar fi supărat foarte tare dacă ar fi ştiut că a renunţat la corset şi la
multitudinea de jupe, dar mama ei nu trăise niciodată în preerie.
După-amiaza era atât de cald, încât puteai să prăjeşti un ou pe acoperişul
de tinichea al cămării de deasupra râului, după cum a dovedit Jim. El s-a gândit
că este un truc ingenios, dar Emmaline a fost consternată. De când văzuse oul
sfârâind pe acoperişul de tablă, căldura i se părea şi mai insuportabilă. În această dimineaţă, Emmaline culesese cartofi noi pentru a-i fierbe cu
nişte teci de fasole verde şi costiţă. Şi-a vârât mâna sub ridicătura moale de
pământ de sub o plantă de cartof şi a căutat pe bâjbâite cartofii. Tildy o învăţase
să nu scoată toată rădăcina din pământ, ci mai degrabă să ia câţiva cartofi de la
fiecare plantă. Astfel, alţi cartofi erau lăsaţi să crească. Cartofii urmau să le
ajungă pentru toate lunile de iarnă. Emmaline scosese câte doi sau trei cartofi de mărimea unui ou de la fiecare
cuib, punându-i în coş peste multitudinea de teci proaspete pe care le culesese. Ii
era greu să ţină pasul cu fasolea, pentru că o culegea zilnic, dar a doua zi o
aştepta altă fasole care tocmai se făcuse. Ii displăceau frunzele lipicioase care i se
prindeau de mâini.
Aşezase ultimul cartof în coş şi privirea i-a căzut pe mână. A ridicat-o şi a
analizat-o pe o parte şi pe cealaltă. Unghiile îi erau crăpate şi aveau mizerie pe
sub ele, iar pielea îi era maronie de la expunerea la soare. Abia dacă şi-a
recunoscut mâna. Şi-a atins obrazul şi s-a întrebat dacă şi acesta era la fel de
bronzat.
S-a ridicat în picioare, a luat coşul şi a mers târându-şi picioarele până la
casă. A dat vina pe căldură pentru mişcările ei apatice, dar apoi şi-a dat seama că
exista un motiv mai profund. Indiferent în ce direcţie se uita, ochii ei nu
întâlneau decât iarbă maronie, pământ maroniu, piatră maronie. Cerul era cât se
poate de albastru, dar nu putea să rupă o bucată de cer şi să o ia cu ea. Sufletul
ei tânjea după culoare.
Intrând în bucătărie a dat drumul la legume în chiuvetă. A pus apă peste
teci şi peste cartofi şi a început să îndepărteze pământul de pe ele. Pe măsură ce
muncea, în mintea ei cartofii deveneau pietrele colorate din grădina de acasă, iar
tecile deveneau tulpinile care se aplecau sub greutatea florilor înmiresmate.
Stând la masă, începu să rupă tecile, dând capetele la o parte şi aruncând
partea bună de mâncat într-o oală mare în care se aflau deja cartofii curăţiţi de
pământ. Se uită la grămada tot mai mare din oală, gândindu-se la legumele pe
care le culesese şi care erau acum în cămară şi în pivniţă. Tildy îi promisese că o
va învăţa să conserve legumele ca să ţină în lunile de iarnă, dar mai întâi trebuia
ca Geoffrey să-i cumpere borcane. Când va veni acasă la prânz, poate că îl va
întreba dacă poate să se ducă cu el în oraş să le cumpere.Îşi aminti ziua când venise să o ia de la tren. Îi promisese că va putea să
comande lucruri dintr-un catalog sau poate să meargă la Moreland pentru a
cumpăra decoraţiuni pentru a face casa un loc mai plăcut. Dar acea promisiune
a rămas neîndeplinită. Îşi petrecuse fiecare zi la această fermă anostă şi aridă. Rupse ultima teacă, duse oala grea până la plită şi turnă apă peste legume.
Adăugă automat sare, piper, ceapă uscată şi o bucată de costiţă, amestecând
rapid toate ingredientele cu o lingură de lemn. Dădu din cap satisfăcută, puse
capacul peste oală şi se uită prin bucătărie. În mod uimitor, nu mai avea nimic
altceva de făcut.
Ducându-se la uşă pentru a se bucura de adierea vântului, atenţia i-a fost
atrasă de apa curgătoare. Era susurul blând al râului Solomon. Cât de minunat
ar fi dacă s-ar scufunda în apa rece! Nu avea timp să înoate, dar poate ar fi putut
să-şi înmoaie picioarele în apă. Repede, înainte ca gândurile ei să o atragă înspre
alte treburi, a zbughit-o pe uşa din faţă şi s-a îndreptat înspre râu.
Jim dădu colţul casei principale şi privi peste petecul de grădină care
acoperea o parte a curţii. Emmaline lucra sub soarele dimineţii zi de zi, smulgând
buruienile dintre rândurile răsucite de legume. Ajunsese să-i placă din ce în ce
mai mult imaginea părului ei bine prins, de culoare roşu închis, care strălucea în
soare. Aşa a decis el că roşul este culoarea lui preferată. Lovi cu pălăria de picior, dezamăgit de faptul că nu era nimeni în grădină, dar apoi observă un punct negru pe malul râului Solomon. Stătea cu spatele la el,
cu pantofii aşezaţi unul lângă altul alături de ea.
Nehotărârea îl făcu pe Jim să stea locului o clipă. Domnul Garrett îl
instruise să dea o fugă până la casă şi să se asigure că Emmaline era bine. După
noaptea în care plecase, făcându-l pe domnul Garrett să plece în goană după ea
plin de panică, şeful stătuse numai cu ochii pe Emmaline. Lui Jim i se părea
prostesc acest lucru, dar făcea ce i se spunea, fără să pună întrebări. Se va
întoarce la păşunea din nord şi îi va spune domnului Garrett că ea era în
siguranţă şi că stătea cu picioarele în apă. Instrucţiunile pe care i le dăduse şeful
nu menţionaseră dacă trebuie să vorbească cu ea, dar nici nu îi interziseseră
acest lucru.
Îşi aranja pălăria şi porni peste pământul bătătorit. Nerăbdarea îl făcea să
crească pasul, iar când ajunse în dreptul ei deja gâfâia. Când a intrat în câmpul
ei vizual, i-a zâmbit larg şi şi-a atins pălăria cu mâna, cum-l a văzut el pe un
domn din Moreland că salutase o doamnă, dar apoi şi-a dat seama că ea stătea
cu ochii închişi.
Ea dormea cu capul întors într-o parte. Mâinile i se odihneau cu palmele în
sus, în poală. Pielea ei părea palidă faţă de materialul negru al fustei mototolite.
Jim se lăsă pe vine lângă ea, iar tocul cizmei lui strivi un băţ mic. La auzut acelui
zgomot, ea îşi roti capul şi făcu ochii mari. Apoi privirile lor se întâlniră, iar faţa ei
se făcu toată roşie. — Jim!
Şi-a tras picioarele din apă, s-a întors cu spatele la el şi s-a ridicat,
poticnindu-se. — Îmi. Îmi pare rău, zise ea uitându-se în jur ca şi când s-ar fi aşteptat să
sară la ea cineva din tufişuri. Este ora prânzului? Mai bine m-aş întoarce acasă.Jim şi-a ridicat ambele mâini, dând din cap negativ. — Încă nu este prânzul. Poate peste încă o oră. Ea oftă, iar umerii i se
lăsară în jos de uşurare. — Bun, atunci îmi mai rămâne ceva timp, a adăugat ea, apoi şi-a tras
brusc umerii în spate şi şi-a ridicat bărbia în sus. Dar presupun că ai venit să mă
verifici.
Jim se încruntă. Asprimea care răzbătea din glasul ei nu se potrivea cu
înfăţişarea ei blândă. — Ei bine, zise ea punându-şi pantofii în picioare, te poţi întoarce la
Geoffrey să-i spui că m-am supus ordinelor sale de a rămâne aproape de casă. Neştiind ce să răspundă, Jim ezita. Pe faţa lui Emmaline se citea părerea
de rău.— Te rog să mă ierţi. Nu pe tine sunt supărată, Jim. — Nu-i nimic, domnişoară Emmaline.
Jim îşi dorea să poată să o ia de mână. Ea era cel mai frumos lucru pe care
îl văzuse vreodată, mai blândă şi mai dulce decât un miel nou-născut. — Uneori nici mie nu îmi place să mi se spună ce să fac, dar fratele meu îmi
spune că atâta vreme cât primesc un salariu, trebuie să fac ce spune şeful. Chiar
dacă asta presupune să vă verific pe dumneavoastră, a şoptit el conspiraţional.
Emmaline ridică o sprânceană. — Cred că înţeleg de ce te trimite. Nu mai are încredere în mine după ce eu.
Se uită înspre râu, strângând din dinţi. — Nu ar trebui să-ţi spun astfel de lucruri. Nu se cuvine.
Jim a întins mâna şi i-a mângâiat mâneca cu vârfurile degetelor. — E în regulă. Nu voi spune nimic. Cu cine altcineva aţi mai putea vorbi?
Ea se uită îndelung la faţa lui, cu buzele ei pline strânse în semn de
nesiguranţă. — Ai dreptate. Nu am cu cine să îmi împărtăşesc gândurile, acum că Tildy
nu mai vine la mine zilnic. — Vă este dor de Tildy? — Oh, da! Mi-a făcut mare plăcere prezenţa ei. — Ei bine, zise Jim scărpinându-se în cap, în această după-amiază mă voi
duce cu căruţa acasă la familia Senger pentru a lua foarfecele pe care Ronald le-a
ascuţit pentru noi. Poate că domnul Garrett vă va permite să mergeţi cu mine.
Buzele ei s-au arcuit într-un zâmbet, făcând inima lui Jim să bată cu
putere.— Poate că o va face, a zis ea. — Vreţi să-l întreb eu? — Nu, eu îl voi întreba despre aceasta. Dacă cumva se supără, tu vei fi
cruţat de atitudinea lui.
Jim îşi împreună mâinile. Ea voia să-i protejeze sentimentele. Oare asta
însemna că îl place? — Bine. Puteţi să-mi spuneţi cum a rămas, după prânz. — Foarte bine. Am pierdut destul de multă vreme lângă râu şi am un prânz
de terminat. Preferi pâine de mălai sau biscuiţi? — Biscuiţi. Cu miere şi unt, a zis Jim lingându-şi buzele.— Foarte bine, atunci biscuiţi vor fi, a zis Emmaline zâmbind. Ne vedem în
mai puţin de o oră. Se întoarse şi fugi spre casă, picioarele ei goale ivindu-se de sub marginile
poalelor largi.
Stând pe bancheta căruţei alături de Jim şi mergând de-a lungul drumului,
Emmaline nu putea să nege un anumit sentiment de libertate pe care îl avea.
Geoffrey nu îi permisese niciodată să părăsească ferma cu altcineva în afară de el.
Abia îndrăznea să îşi permită să gândească astfel, dar poate asta însemna că
începea să aibă încredere în ea. Dacă avea încredere în ea, poate că ar fi lăsat-o
să se aventureze de una singură în afara fermei în una din aceste zile. Cât îşi
dorea să se plimbe liberă, să-şi umple braţele de flori sălbatice şi poate chiar să
facă o mică excursie până în oraş. Jim continua să trăncăne, cu hăţurile prinse în jurul mâinilor şi cu coatele
sprijinite pe genunchii lui osoşi. Ea asculta doar cu o ureche, dădea din cap din
când în când, dar nu avea nici o idee ce voia să spună. După luni de zile în care
i-a ascultat vorbăria, a înţeles că lui îi plăcea pur şi simplu să se audă vorbind şi
că nu avea nevoie de nici o încurajare pentru a continua şirul nesfârşit de
cuvinte.
De la înălţimea banchetei căruţei, ea observă o pată de culoare galbenă în
mijlocul ierburilor maronii. Se sprijini cu o mână de banchetă pentru a se ridica
mai sus, respirând sacadat de surprindere. Ochii ei se bucurau la vederea unui
adevărat val de flori galbene şi strălucitoare cu mijlocul rotund şi maroniu. Jim
se opri la jumătatea povestirii. — Ce s-a întâmplat?
Emmaline se întoarse nerăbdătoare spre el. — Putem să ne oprim? Aş dori să culeg câteva din acele flori. Jim a oprit
căruţa şi a cercetat câmpul cu privirea. — Vreţi acele flori care seamănă cu floarea soarelui? — Floarea soarelui.
Într-adevăr, culoarea acestora şi forma lor rotundă erau strălucitoare şi
vesele asemenea soarelui care lumina desupra lor. — De ce le vreţi? A întrebat el, pe un ton care exprima dezgustul. Sunt
buruieni. O adevărată pacoste. Dacă le laşi, se întind pe tot câmpul.
Emmaline se întoarse şocată spre el. — Dar sunt minunate! Sunt ca o margaretă mare galbenă. Trebuie să-mi
fac un buchet.
Înainte ca el să poată să rostească ceva, sări peste marginea căruţei şi se
avântă pe câmp. — Domnişoară Emmaline! Domnişoară Emmaline, aşteptaţi! Vocea
panicată a lui Jim o făcu să încetinească pentru o clipă, dar apoi îşi reluă
val-vârtej cursa peste câmp, ridicându-şi poalele rochiei în sus pentru a nu se
încurca în ierburile aspre. Ajunsă la flori, îşi înfăşură mâna în jurul unei tulpine
puternice şi trase cât putea de tare. Jim tropăi până în dreptul ei. — Domnişoară Emmaline, niciodată nu trebuie să fugiţi pe un câmp în
acest fel!Tulpina era liberă, iar ea s-a împiedicat puţin, dându-se în spate când
rădăcina a ieşit din pământul tare. — Da? A întrebat ea, mângâind cu un deget o petală strălucitoare şi
zâmbind. — Da, doamnă. Sunt şerpi pe aceste păşuni şi nu le place să fie luaţi prin
surprindere. Dacă speriaţi un şarpe, vă va muşca.
Emmaline şi-a dat seama că băiatului îi era în mod clar frică şi a început
puţin să tremure. — Tu ai fost muşcat vreodată?
El înghiţi în sec şi se întoarse cu spatele la ea. — Ştiu pe cineva care a fost muşcat. Şi. A murit.
Emmaline nu mai văzuse niciodată atâta anxietate la tânărul acesta aşa de
amabil. Se zbătea între frica de şerpi şi dorinţa de a culege mai multe flori.
Tulpina pe care o culesese avea pe ea şase flori. Dacă le tăia de pe tulpina
principală, obţinea un buchet mic, dar foarte frumos. Se putea mulţumi cu asta. — Bine. Dacă eşti îngrijorat, ne vom întoarce la drum. — Staţi în spatele meu, a ordonat Jim, vocea lăsându-l când a pronunţat
ultimul cuvânt.
Plecă cu paşi mici, punând cu atenţie piciorul jos. Umerii lui nu s-au
relaxat până nu au ajuns la drum. A ajutat-o să urce în căruţă şi au mers în
tăcere timp de câteva minute.
Ea îşi încleştase mâinile pe florile obţinute cu greu. Cât de vesel arătau!
Pentru a alunga tăcerea, zise: — Iţi mulţumesc că m-ai lăsat să le culeg pe acestea. Plănuiesc să păstrez
florile şi să le las să facă seminţe. Apoi le voi putea planta în colţul casei, chiar în
faţa verandei. Uitându-mă la feţele lor vesele în curte va fi ca şi când aş avea
grădina mea de margarete. — Domnul Garrett nu vă va permite să plantaţi buruieni în faţa verandei, a
zis Jim uitându-se la ea pe sub sprâncene. — Ba da, mă va lăsa.
Emmaline strânse florile la piept. GeofFrey nu-i va refuza plăcerea de a
adăuga un strop de culoare curţii pustii, nu-i aşa? Inima i-a săltat de bucurie
când s-a uitat din nou la buchet. Nu miroseau prea frumos, dar erau atât de
vesele încât compensau mirosul înţepător.
Îşi ridică privirea de la flori şi se uită spre drum, dar apoi atenţia îi fu
atrasă de ceva ce apărea pe cer dinspre est. Un nor clocotea şi se rostogolea,
schimbându-şi culoarea din negru în verde şi iar în negru. Oare va ploua azi? — Jim, priveşte, s-ar putea să avem parte de ploaie, zise ea arătând cu
degetul.
Jim se uită, dar faţa nu i s-a luminat de bucurie, ci a încruntat din
sprâncene. — Este un nor, într-adevăr, dar nu am văzut niciodată un nor de acest fel.
Şi nici nu îmi place cum arată. — Crezi. Crezi că va fi o furtună îngrozitoare?Emmaline îşi aduse aminte de poveştile despre tornade care dărâmau case
şi care luau oameni pe sus dintr-o parte a ţării şi îi lăsau în alta. Jim clătină din
cap. — Nu este o tornadă, dar. Se scutură. — Nu ştiu sigur, dar mai bine ne-am duce mai repede la familia Senger.
Diiii!
Mişcă de două ori din hăţuri, iar caii începură să alerge.
GeofFrey şi-a mânat uşor calul înspre stânga şi a zâmbit când a văzut că
turma-l a urmat şi s-a îndreptat înspre canalul plin cu apă. Blana creaţă începea
să le crească la loc după ce fuseseră tunse la începutul verii. A numărat burţile
mai umflate, fiind recunoscător pentru viaţa nouă care apărea peste câteva
săptămâni. Perioada în care veneau pe lume mieii era cea mai ocupată din tot
anul, dar şi cea mai plină de satisfacţii pentru Geoffrey. Se bucura de fiecare miel
care sugea la mama lui pentru că reprezenta profitul şi perpetuarea succesului
pentru ferma sa.
Oile mirosiră aerul, behăitul lor crescând pe măsură ce se apropiau de apă. După ce păscuseră toată dimineaţa, erau gata să se adape îndelung şi apoi să se
odihnescă înainte de a paşte din nou. Lui Geoffrey îi trecea prin minte o parte a
Psalmului 23: „Mă paşte în păşuni verzi.” îşi dorea ca păşunile să fie mai degrabă
verzi decât maronii, ca acestea. Dar chiar şi aşa, oile tot voiau să mănânce.
Pe când privea spinările îmblănite care păreau o mare de bumbac, şi-a
lăsat gândurile să-i zboare. A făcut bine că a lăsat-o pe Emmaline să meargă cu
Jim la familia Senger? Băiatul era mort după ea, asta era evident. Cu siguranţă
că şi Emmaline îşi dăduse seama de asta. Oare se va folosi de sentimentele lui
faţă de ea pentru a-l convinge să o ducă mai departe de familia Senger până la
Moreland şi la gară?
A îndepărtat acel gând. Jim nu ar trece peste autoritatea lui în acest fel. În
plus, Emmaline ştia că şi-ar duce la capăt ameninţarea de a vinde lâna în altă
parte.
La celălalt capăt al turmei, Chris se întoarse în şa. — Şefule? Ce este acolo? A întrebat el, încercând să menţină o voce joasă
pentru că oile se speriau uşor.
Geoffrey s-a întors, şaua pocnind sub el. Un nor gros de. Ceva. Avansa
către ei. În vreme ce el se uita, vântul şuierător aducea către el un sunet
necunoscut, un zumzet care îi amintea de cântecul greierilor, dar avea o notă mai
joasă. Şi-a mijit ochii, încercând să înţeleagă acea masă unduitoare şi brusc şi-a
dat seama de ceva. Înainte să realizeze ce este, norul a coborât, umplând aerul cu
insecte care dădeau din aripi, bâzâiau şi fremătau.
Oile dispăruseră din vedere sub acest potop, dar behăitul lor speriat se
auzea pretutindeni, făcând confuzia şi mai mare. Calul lui Geoffirey a nechezat şi
s-a cambrat, iar el aproape că a căzut din şa. Aplecându-se peste gâtul
animalului, a întors calul şi-l a mânat la galop departe de turmă. Din cer ploua
cu insecte. Erau lăcuste, avea el să-şi dea seama. Unele l-au lovit şi au căzut la
pământ, dar altele au rămas pe el, cu picioarele lor lipicioase prinse de hainele
lui.Oare Vechiul Testament prindea viaţă din nou aici în Kansas? Îl mânca
scalpul, iar pe pielea lui se târau insecte. Se folosi de pălărie pentru a se curăţa,
dar insectele aterizară pe capul lui, trăgându-l de păr. Scutură tare din cap, apoi
îşi îndesă pălăria la loc. — Diii! Diii! Şi-a grăbit el calul înainte, sperând ca animalul să nu calce în
vreo groapă şi să-şi rupă vreun picior sau să nu-l arunce din şa.
A scăpat într-un final de hoarda zumzăitoare şi a încetinit pentru a se uita
înapoi. Priveliştea îl uimea şi îl oripila. Oile mergeau în cerc şi behăiau confuze,
cu blănile acoperite cu insecte verzi strălucitoare. Pământul părea că se mişcă şi
se transformă, îngropat sub stratul gros de insecte. Lăcustele acopereau fiecare
tufiş, copac sau butuc din gard, zumzetul lor continuu acoperind orice alt sunet.
Altele se agitau în aer, cu aripile strălucind în soare.
Chris scăpase şi el din busculadă şi venea către Geoffrey. Răsufla din greu,
ca şi când ar fi alergat într-o cursă de doi kilometri. — Ce ziceţi de asta? A strigat el pentru a acoperi zumzetul asurzitor de
aripi. — Nu ştiu ce să zic. Am auzit despre aşa ceva, dar nu am crezut niciodată
că o să ajung să văd cu ochii mei.
Geoffrey a adunat şi mai multe insecte de pe hainele sale şi le-a aruncat cât
mai departe. A rămas cu gura căscată, uitându-se la materialul cadrilat al
mânecilor. — Mi-au făcut găuri în cămaşă! — Ce o să facem cu oile?
Geoffrey simţi o durere în inimă gândindu-se la teama prin care treceau
bietele animale neştiutoare. — Nu putem să facem nimic până nu pleacă lăcustele. — Şi când credeţi că o să plece? — După ce se satură, a răspuns Geoffrey printre dinţi.
Deodată şi-a amintit de Emmaline şi de Jim care plecaseră la familia
Senger. Se răsuci către Chris, zicând: — Rămâi aici. De îndată ce o să poţi, strânge oile şi du-le înapoi la hambar.
Eu trebuie să mă duc după Emmaline.
A pornit-o la galop pe drum într-un ritm nesăbuit. Oriunde se uita, ochii
lui nu întâlneau decât urmele devastării cauzate de lăcuste. Câmpurile care de
dimineaţă fuseseră acoperite cu iarbă înaltă până la genunchi, unduind în vânt,
erau acum pustii. Copacii erau goi şi până şi scoarţa era mâncată pe alocuri.
Pământul era acoperit de nori de praf care se ridicau nestingheriţi din cauza
lipsei vegetaţiei. Geoffrey simţea o strângere de inimă. Ce se întâmplase cu
culturile fermierilor? Dar cu grădina lor? Dar cu pământul pe care îl cultivase cu
fân pentru a avea ce să dea de mâncare oilor la iarnă? Se mai putea recupera
ceva?
Când ajunse la familia Senger o găsi pe Tildy aşezată pe jos, mângâind o
găină moartă pe care o avea în poală. Trase de hăţuri lângă ea şi sări jos de pe cal,
lăsându-se pe un genunchi. Ea îşi ridică ochii plini de durere spre el. — Găini proaste! Au crezut că le-a picat un ospăţ din cer. Mâncau cât
puteau de repede. Au halit până au murit.Apoi arătă cu degetul spre hambar şi zise: — Donald era acolo, pocnindu-le cu lopata. A adunat cât de multe lăcuste
a putut. O să le dea foc şi sperăm că fumu' o să ţină alte gângănii departe de noi,
a adăugat ea, punând găina cu grijă pe pământ şi clătinând din cap. Nu pot să
fac nimic ca să-mi ajut bietele orătănii. O să-mi fie dor să le văd ciugulind pe aici
pe afară dimineaţa. — O să-ţi găsim alte găini, i-a zis Geoffrey, punându-i mâna pe umăr. — O, da' ştiu asta. Doar că e trist, asta e tot, a adăugat ea săltându-se în
picioare şi ridicându-şi bărbia înspre acoperişul casei. E mai uşor să faci rost de
nişte găini decât de un acoperiş nou. Alea ne-au mâncat acoperişu' casei.
GeofFrey se întoarse şi înţelese despre ce vorbea Tildy. Acoperişul casei,
legat cu rădăcini de iarbă uscată, se prăbuşise în interiorul casei. — O, Tildy.
Lui Tildy îi tremura puţin bărbia, dar apoi strânse din dinţi. — Dacă pot să ajung la maşina de gătit, o să fac tocană de găină în seara
asta. Lu' Ronald tot timpu' i-a plăcut tocana de pui cu găluşte. O să se bucure de
ospăţ. Şi tu să iei acasă una din găinile mele să o gătească Emmalion la cină. GeofFrey se uită repede la stânga şi la dreapta. — Unde este Emmaline? — În pivniţă. Ronald a trimis-o pe ea şi pe tânărul Jim acolo jos de cum au
ajuns aci. Când am văzut noru', credeam că vine vreo furtună. Habar n-am avut.
GeofFrey merse cu paşi apăsaţi până la pivniţă şi trase de uşă pentru a o
deschide. — Emmaline? Jim?
Jim a ieşit primul, cu ochii mari de Frică. — Le-aţi văzut, domnule Garrett? Nu aş fi crezut niciodată aşa ceva dacă
nu aş Fi văzut cu ochii mei. Cât zgomot! Cailor nu le-a plăcut deFel. Aproape că
nu i-am mai putut controla când au început să se pună gângănii pe ei. Ronald a
dus căruţa în hambar.
Emmaline a ieşit din pivniţă, cu o mână ţinându-se de poalele rochiei şi cu
o alta ţinând o tulpină lungă de câţiva centimetri. A ridicat-o în sus. — Au mâncat florile direct de pe tulpină! În timp ce erau la mine în mână!
Părul ei era în dezordine, iar rochia avea câteva găuri făcute în ea. Ochii
mari şi pielea palidă erau dovezile şocului prin care trecuse. — Ne-au urmărit şi sub pământ, adăugă ea cu un tremur. Au plecat acum?
Tânjea s-o îmbrăţişeze şi să o liniştească, dar braţele i-au rămas ţepene pe
lângă corp. — Au plecat mai departe şi nu cred că o să se mai întoarcă. Au mâncat tot,
aşa că nu mai aveau motive să rămână. Ea dădu drumul tulpinei şi îşi strânse braţele în jurul corpului. — A fost îngrozitor! Ne-au atacat! Au picat din cer şi ne-au atacat!
Tildy merse clătinat până la ea şi o luă în braţele ei plinuţe. O legăna uşor
în timp ce se uita cu subînţeles la GeofFrey. — Au plecat, Emmalion. O să fii bine acu'. Du-te acasă şi odihneşte-te.
Când o veni dimineaţa, o să vezi că o să fii mai bine.
GeofFrey se întoarse înspre Jim.— Du-o pe Emmaline acasă, apoi du-te pe păşunea din nord. Chris va avea
nevoie de ajutor să strângă oile. S-au împrăştiat când au venit lăcustele. — Desigur, domnule!
Jim făcu un pas înainte, apoi se întoarse. — Veniţi şi dumneavoastră?
Din spatele hambarului începuse să iasă fum. Aerul devenise urât
mirositor. GeofFrey se uita la Emmaline care privea în gol, parcă nefiind
conştientă de prezenţa lui. — O să-l ajut pe Ronald aici, apoi voi veni acasă. Grăbeşte-te. — Bine, domnule. Veniţi, domnişoară Emmaline.
Jim o luă pe Emmaline de cot şi o îndrumă spre hambar. De îndată ce Jim
şi Emmaline ajunseră destul de departe ca să mai poată auzi ceva, Tildy îşi puse
mâinile în brâu, zicând: — Care e problema ta, GeoFfrey Garrett? Nu ştii că o femeie are nevoie de
consolare după ce s-a speriat? Iar Emmalion a tras o sperietură soră cu moartea! — Nu acum, Tildy.
GeofFrey trecu pe lângă ea când căruţa ieşi din hambar. Încă se mai putea
citi Frica în ochii cailor. Dădeau din cap şi aveau nările în vânt. Prinse calul cel
mai apropiat de căpăstru şi-l ţinu strâns. Nu îndrăznea să-l lase pe Jim să
conducă căruţa din moment ce caii erau încă agitaţi. — Jim, m-am răzgândit. Stai tu aici şi ajută-l pe Ronald şi o să am eu grijă
de oi. — Da, domnule.
Băiatul sări din căruţă şi se duse cu paşi apăsaţi către hambar. GeofFrey
se urcă lângă Emmaline. Ea stătea cu braţele în jurul corpului şi încă tremura, în
ciuda căldurii de peste zi.
Tildy era în picioare şi se uita în sus la el, cu o privire mustrătoare pe Faţă. Îi şuieră printre dinţi: — Să ai grijă de Emmalion înainte să te duci la oi, mă auzi, GeoFFrey?
Lui Emmaline nu-i venea să creadă că era acelaşi drum pe care ea şi Jim îl
parcurseseră cu mai puţin de două ore în urmă. Iarba unduitoare şi florile cele
galbene dispăruseră, lăsând în urmă numai pământ pustiu, în copaci sau în
tufişuri nu mai rămăsese nici măcar o singură frunză. Au oprit în curte la ferma Chetwynd şi aproape că a izbucnit în plâns când
a văzut plopii uriaşi rămaşi fără frunze şi găurile din scoarţă. A alergat până pe
malul râului pentru a analiza copacii, apoi s-a tras în spate îngrozită când a
văzut lăcustele care pluteau pe râu, cu burţile verzi strălucind în soare. Şi-a
acoperit gura cu mâna pentru a-şi opri un ţipăt. Atunci a simţit nişte mâini pe
umeri.— Emmaline, i-a şoptit Geoffrey la ureche cu o voce răguşită, trebuie să mă
duc să am grijă de oi. Vei fi bine?
Oile, tot timpul oile! — Voi. Voi fi bine. Du-te liniştit. — Eşti sigură? A întrebat-o el, strângând-o mai tare de umeri.
O, numai de s-ar fi putut întorce să-şi îngroape faţa în umărul lui! Numai
de-ar fi putut să plângă, simţindu-i braţele în jurul ei, liniştind-o după toate ororile prin care trecuse în ultimele ore! Dar a ridicat din umeri, făcându-l să-şi
retragă mâinile. — Sunt foarte sigură. Mă voi duce să văd dacă a mai rămas ceva din
grădină. Se temea ca nu cumva planurile ei bine întocmite să se năruie. Pentru
prima dată de când era aici se bucura că nu are o grădină de flori, pentru că
acum ar fi plâns şi pierderea acesteia. — În regulă, atunci. Nu ştiu dacă ne vom întoarce până la cină. Păstrează
ceva şi pentru noi, te rog.
Cuvintele lui cuviincioase erau departe de a fi ceea ce avea ea nevoie, dar îi
răspunse la fel de formal: — Bineînţeles. Voi păstra ceva cald pe plită. — Mulţumesc, i-a răspuns el şi a plecat cu paşi mari.
Jim s-a întors două ore mai târziu, călărind calul lui GeofFrey. A priponit
calul la poartă şi s-a dus cu paşi săltaţi înspre grădină unde Emmaline strângea
cu grebla lăcustele moarte într-un morman. — A mai rămas ceva?
Emmaline şi-a dat la o parte părul care îi intrase în ochi şi a continuat să
dea cu grebla. — Nu mare lucru. Morcovii, napii, sfecla şi cartofii sunt în siguranţă sub
pământ, dar, dacă nu aveam beţele care să-mi arate că aici au fost vrejuri de
fasole, de mazăre şi de roşii, nu ţi-ai putea da seama de asta. Au mâncat totul,
inclusiv etichetele de hârtie de pe beţe.
Apoi a râs, amuzată. — Şi când te gândeşti că de dimineaţă mă plângeam că trebuie să culeg teci
de fasole zi de zi! — O să avem îndeajuns de multă mâncare pentru iarnă? A întrebat Jim,
scărpinându-se în cap.
Emmaline nu ştia cum să răspundă la această întrebare. Nu petrecuse nici
o iarnă în Kansas. De câtă mâncare era oare nevoie? — Lăcustele nu au reuşit să intre în cămară, aşa că acea mâncare ne-a
rămas. Nu am fost încă în pivniţă. — Nu au putut să intre nici acolo. Uşa este prea groasă. — Slavă Domnului! A zis ea suspinând.
Poate că nu vor suferi de foame. Spera ca alţi oameni din zonă să nu fi
pierdut totul. — Aveţi nevoie de ajutor ca să daţi foc la astea? A întrebat Jim, arătând cu
degetul înspre grămada dezgustătoare de insecte.
Nu avea nici o dorinţă să se ocupe de arderea acestora. Încă simţea în nări
mirosul de la focul lui Ronald. — O să-l rog pe Geoffrey să facă asta. Tu du-te şi vezi dacă are nevoie de
ajutor cu oile.
Jim încuviinţă din cap şi fugi la calul lui Geoffrey. În câteva clipe dispăruse
pe după casă. Emmaline se duse până la magazie ca să lase grebla. Traumele
prin care trecuse în timpul zilei o făceau să încetinească pasul, iar oboseala o
determina să meargă cu umerii plecaţi. Atârnă grebla cu susul în jos de un cârlig de lemn şi apoi ieşi afară. Soarele ardea pe cerul albastru neschimbat, în
dezacord cu peisajul devastat din jur.
Nevrând să se întoarcă singură în casă, se hotărî să se plimbe şi să
examineze ferma. Oare mai rămăsese vreo urmă de vegetaţie după atacul
lăcustelor? Oile au nevoie de iarbă pentru a supravieţui.
Intră în hambarul gol al oilor. Construcţia de piatră făcea destul de multă
răcoare, iar ea încetini pasul pentru a lua o pauză de la căldura toropitoare a
soarelui. O întâmpinară nişte mirosuri care o făceau să strâmbe din nas. Venea
rar pe aici. Trecând prin hambarul lung, privirea i se opri asupra fiecărui staul
gol, cu frânghii care atârnau de grinzile care susţineau acoperişul.
Prima dată când a intrat în hambar, a întrebat de ce nu erau uşi şi care era
scopul funiilor acelora. GeofFrey i-a explicat că este mai uşor pentru cei care
tund oile să se sprijine de frânghii decât să se aplece peste îngrădituri. Ea nu
putea să-şi imagineze cum este mai uşor să te taie o funie peste stomac decât să
te apleci peste ceva, dar nu a pus la îndoială spusele lui. Motivul pentru uşile
deschise, acela de a lăsa aerul să circule prin hambar pentru a menţine
hambarul uscat astfel încât să nu se îmbolnăvească oile, era mai uşor de înţeles.
Dar intraseră oare lăcustele înăuntru prin deschizături? Nu văzu nimic care să
dovedească acest lucru.
Soarele o făcu să îşi închidă ochii când ieşi din umbra protectoare a clădirii.
Se întoarse spre dreapta şi atenţia îi fu atrasă de ceva. După un gard de fier înalt
până la brâu se aflau două cruci înfipte în pământ una lângă alta. Curioasă, ocoli
gardul şi deschise poarta. Se ghemui în faţa crucilor. Cea mică nu avea nimic
scris pe ea, dar pe cea de-a doua era încrustat numele Ben Mackey.
În mintea ei răsună un semnal de alarmă. Unde mai auzise numele acesta
înainte? Se încruntă, străduindu-se să-şi amintească şi într-un final şi-a dădu
seama că Jim menţionase acest nume, dar apoi a tăcut brusc. Se uita lung la
cruce, dând din cap nedumerită. De ce încercase băiatul să-i ascundă că un
bărbat pe nume Ben murise la fermă? Oare era ceva sinistru legat de moartea
acestuia? De ce nu vorbea GeofFrey niciodată despre Ben? — Emmaline?
La auzul numelui ei, sări în picioare şi se prinse de talie. Se întoarse şi îl
văzu pe GeofFrey stând afară lângă gardul de fier. — Ce faci?
Arăta la fel de obosit pe cât se simţea şi ea. Avea cercuri întunecate în jurul
ochilor, iar liniile din jurul gurii îl răceau să pară supărat. — Am plecat să mă plimb şi.
Îşi muşcă buza, apoi se îndreptă înspre poartă şi spuse: — Trebuie să mă întorc şi să gătesc ceva pentru cină. — Nu trebuie. Ne vom întoarce mult după lăsarea întunericului şi sunt
sigur că vom fi prea obosiţi ca să mai mâncăm. Grădina noastră este distrusă?
Ea dădu din cap afirmativ, simţind cum o cuprinde din nou părerea de rău. — Totul, cu excepţia legumelor care cresc în pământ. Oile sunt bine?
El se uită spre păşune.— S-au împrăştiat şi sunt atât de speriate, încât nu mai vin la mine când
îmi aud vocea. Întotdeauna au răspuns la vocea mea înainte. Mă simt de parcă
le-am dezamăgit.
O durea inima când vedea tristeţea din ochii lui. Nu găsea cuvinte să-l
poată consola, dar încercă să-i acopere o altă nevoie. — Voi pregăti totuşi ceva în cazul în care vă răzgândiţi în privinţa cinei. Nu
ar trebui să adormiţi flămânzi.
Încercă să treacă în grabă pe lângă el, dar el o prinse de braţ. — Înainte să pleci, trebuie.
Se întoarse încet, încă ţinând-o de braţ şi o trase uşor, întorcând-o cu faţa
spre el. Ea şi-a ridicat mâinile automat şi le-a pus pe pieptul lui. Pe faţa lui se
putea citi un sentiment ciudat de dorinţă amestecată cu neputinţă. Şi-a trecut
braţele în jurul ei, trăgând-o aproape de el.
El mirosea a transpiraţie şi a oi şi a fum şi ea a inhalat, închizând ochii ca
să reţină mai bine acest amestec de mirosuri. Au stat nemişcaţi sub soarele
Kansasului, el strângând-o în braţe, iar ea având mâinile prinse între ei. Se
simţea bine în sfârşit în braţe la el, dar ea îşi dorea să-şi pună şi ea braţele în
jurul lui şi să-l simtă şi mai aproape, aşa că s-a mişcat ca să-şi elibereze mâinile.
Însă când ea s-a mişcat, el i-a dat drumul din braţe şi s-a dat în spate.
Ea se uita la faţa lui posomorâtă, cu inima bătându-i puternic în piept,
întrebându-se ce dusese la acea îmbrăţişare şi cum l-ar putea determina să o
repete. Se lăsă înspre el. El îşi ridică mâna, dar, în loc să o îndrepte spre ea, şi-o
trecu peste faţă. Când se uită din nou la ea, de pe faţa ei dispăruse expresia aceea
ciudată de dor pe care o avusese mai devreme. — Poţi pregăti ceva, dacă vrei, a adăugat el, de parcă nu ar fi existat
niciodată vreo îmbrăţişare. — În. În regulă, Geoffrey, i-a răspuns ea, înghiţindu-şi lacrimile. Nu o să-l
înţeleagă niciodată pe omul care se schimbase atât de mult aici, în Kansas. — Dacă nu venim până la căderea nopţii, să te duci să dormi. Ne vom vedea
de dimineaţă. Se întoarse şi se îndreptă spre păşunea devastată. Geoffrey se sprijini de balustrada verandei de la locuinţa de serviciu şi
rămase cu privirea aţintită înspre porţiunea de pământ care o separa de casă. Oile se aflau în siguranţă în hambar, behăiau încet pregătindu-se să doarmă. Chris şi Jim merseseră deja să se culce. În ciuda orei înaintate, Geoffrey nu era
gata să încheie ziua.
În zilele următoarele vecinii trecuseră pe la ei ca să compare pierderile
suferite. Lui Geoffrey îi era greu să recunoască cât de mult distruseseră lăcustele
din păşunile lui. Sursa de apă era şi aceasta compromisă din cauza insectelor
moarte, deoarece oile refuzau să meargă să se adape din locuri care miroseau a
insecte putrezite şi deja pierduse două oi gestante din cauza deshidratării. În
ciuda eforturilor depuse de el şi de fraţii Cotler, încă nu strânseseră toată turma
la un loc. Le lipseau şaisprezece capete, iar el credea că oile fie fuseseră devorate
de animale, fie fuseseră luate de vecinii care aveau nevoie de carne.
Dar îşi dădea seama că ar fi putut fi chiar mai rău decât atât. Lăcustele
mâncaseră pur şi simplu lâna de pe spinările oilor. Dacă invazia ar fi venit cu o lună mai devreme, ar fi pierdut profitul de pe tot anul. Mulţi vecini de-ai lui nu
mai rămăseseră cu nimic din culturile lor. El încă mai avea mieii pe care să-i taie
şi să-i vândă, iar lâna creştea la loc, aşa că va rezista mai bine decât alţii. Dar
numai de-ar putea să găsească hrană pentru oi.
Ieri, la biserică, un fermier local împrăştiase zvonul că cei de la graniţa cu
Colorado plănuiau să trimită fân şi alte alimente pentru a-i ajuta pe cei din
Kansas care îşi pierduseră recoltele, dar Geoffrey nu avea de gând să aştepte să
vadă dacă acest lucru este adevărat. Oile lui aveau nevoie de hrană acum, iar
acest lucru presupunea ca el să plece de la fermă pentru o vreme.
O lumină licărea la fereastra dormitorului unde, fără nici o îndoială, Emmaline se pregătea să doarmă. Se uită lung la fereastra luminată, gândindu-se la ce se întâmpla în spatele perdelei de muselină pe care ea o
atârnase pentru a avea intimitate. De când o strânsese în braţe în urmă cu trei
zile, se lupta cu dorinţa de a o îmbrăţişa din nou, de a face mai mult decât a o
îmbrăţişa.
Îl împinsese la o parte. Poate că în acele momente ea şi-a dat seama că acea
îmbrăţişare era menită să-i aducă alinare mai degrabă lui decât ei, lucru de care
şi el şi-a dat seama abia mai târziu. Avusese nevoie disperată de acea îmbrăţişare.
Avusese nevoie disperată de cineva şi vrusese ca ea să fie acea persoană la care
caută alinare. Dar ea începuse să se zvârcolească, aşa că fusese nevoit să-i dea
drumul din braţe. Data viitoare când o va mai îmbrăţişa urma să fie la cererea ei.
Nu se va mai pune niciodată în postura de a fi respins.
Nu mai stătuseră de vorbă pe verandă în această seară. Ea îşi petrecuse
toată seara curăţind teci de fasole şi scoţând boabele de mazăre din păstăi. Tildy
plănuia să vină la începutul săptămânii viitoare şi să o ajute pe Emmaline să
conserve legumele care nu fuseseră distruse de lăcuste. Se temea că acele legume
nu urmau să le ajungă pentru a depăşi iarna, dar cel puţin aveau ceva pus
deoparte.
Lumina încă strălucea în fereastră. Poate că nici ea nu putea să doarmă. Şi
cum nu putea să doarmă, ar fi putut să stea de vorbă, înainte de a se convinge pe
sine să stea departe de ea, plecă de pe verandă cu pas vioi peste pământul
acoperit de umbre. Vântul nopţii aducea cu sine sunetul liniştitor al râului
Solomon. Adora sunetul apei. Adora vâjâitul vântului prin iarbă. Adora acest
pământ. Şi o adora şi pe Emmaline.
O, de l-ar iubi şi Emmaline pe el.
Bătu încetişor în uşa din faţă a casei, apoi stătu să asculte. După careva
secunde auzi paşi şi un felinar lumină din interior geamul rotund al uşii. — Da? — Sunt eu, Geoffrey. Pot să intru?
Cât de ciudat i se părea să ceară voie să intre în propria casă! — Bineînţeles.
Deschise uşa şi o văzu pe Emmaline cum strângea pe ea un halat de casă, cu o mână, iar cu cealaltă ţinea în sus un felinar. Părul i se revărsa pe umeri în
valuri de castaniu roşcat. Ochii ei, mari şi întrebători, păreau imenşi pe faţa ei în
formă de inimă. Inima începu să-i bată la vederea imaginii ei inocente şi înghiţi
cu greu.— Am văzut lumina aprinsă, aşa că ştiam că eşti încă trează. — Da, nu ştiu din ce motiv somnul fuge de mine în seara asta. Oare ea voia
ca el să o întrebe din ce cauză? Îşi drese vocea şi continuă: — Trebuie să discut cu tine despre o călătorie pe care o am de făcut. Ea
traversă camera până la scaunele cu spătar drept şi se aşeză. Puse felinarul pe
măsuţa dintre cele două scaune şi îi făcu semn cu capul să se aşeze. — Te rog să intri. Nu trebuie să rămâi în uşă. După un moment de ezitare, Geoffrey a traversat camera şi s-a aşezat pe
scaunul din faţa ei. Camera întunecată şi faptul că Emmaline era în haine de
casă dădeau o notă de intimitate conversaţiei. — Lăcustele au distrus o mare parte din păşunile mele. Fără ploaie, iarba
nu o să mai crească la loc. Mai sunt porţiuni care nu sunt distruse, dar asta nu
este îndeajuns. Trebuie să cumpăr nutreţ. Ochii ei căprui, blânzi şi catifelaţi, rămăseseră aţintiţi asupra feţei lui. — Presupun că niciunul dintre vecinii tăi nu se poate dispensa de nutreţ. — Nu. Unii dintre ei au pierdut întreaga recoltă din cauza lăcustelor,
adăugă el oftând şi clătinând din cap. Cine s-ar fi gândit că nişte insecte ar putea
fi atât de distrugătoare?
Trase aer adânc în piept şi continuă: — Sunt sigur că lăcustele nu au afectat întreaga regiune. Undeva trebuie
să fie un fermier sau un crescător de vite care să vrea să-şi împartă surplusul cu
oile mele. Aşa că mâine plănuiesc să plec să caut nutreţ. — Nu poţi să trimiţi telegrame către oraşele vecine şi să întrebi?
În vocea ei blândă se putea citi o preocupare sinceră. Era oare îngrijorată
din cauza oilor sau din cauza lui? — Trebuie să verific nutreţul eu însumi, răspuse el. Sunt şi oameni fără
scrupule care vor încerca să beneficieze de pe urma disperării noastre. Nu
îndrăznesc să cumpăr nutreţ fără să-l fi văzut.
Emmaline dădu uşor din cap. — Înţeleg, răspunse ea, muşcându-şi buza pentru o clipă. Şi pentru cât
timp vei fi plecat? — Nu sunt sigur. Poate pentru o săptămână. Sau două. Sper că nu va fi
mai mult de atât, pentru că altfel Chris şi Jim vor avea o răspundere prea mare
pe umerii lor. Dar depinde şi de cât de departe au ajuns lăcustele şi cine are
nutreţ din abundenţă din care să dea şi altora.
Ea îşi prinse părul pe după urechi. — Nu te îngrijora pentru fermă. Chris şi Jim sunt în stare să se ocupe de oi,
iar eu voi face tot ce voi putea. Cum grădina este distrusă, voi avea timp liber în
fiecare zi.
Brusc, Geoffrey îşi dădu seama că el şi Emmaline aveau o discuţie
adevărată unul cu celălalt, aşa cum îşi dorise dintotdeauna. Se simţea ca şi când
ea împărţea povara cu el, şi astfel i se părea şi lui mai uşor de dus. — Mulţumesc, Emmaline. Eu. Apreciez sprijinul tău.
Expresia de pe faţa ei era atât de tandră. Geoffrey simţi că îl învăluie o
senzaţie de confort, de bine, de acceptare. Mâinile lui tânjeau să se întindă peste
măsuţă, să o apuce şi să o tragă la el în braţe. Se ridică în picioare.— Trebuie să te las să te odihneşti.
Ea se ridică la rândul ei. Pe faţa ei, luminată de strălucirea blândă a
felinarului, era întipărită o dezamăgire care-l nedumeri. — Plănuiesc să plec foarte devreme. — Atunci mă voi trezi şi eu devreme ca să-ţi pregătesc un mic dejun pe
cinste.
Geoffrey se îndreptă spre uşă, neîndrăznind să se uite la ea. — Iţi voi împacheta nişte mâncare pe care să o iei cu tine. Biscuiţi cu
stafide şi nişte carne de vânat uscată şi poate şi nişte biscuiţi săraţi şi brânză. El apucă de mânerul uşii. — Sper că vei găsi nutreţ potrivit pentru oi.
Geoffrey deschise uşa larg şi se avântă înspre locuinţa de serviciu, înainte
să uite că încă nu era soţia lui. — Călătorie plăcută, Geoffrey!
Emmaline stătea lângă calul lui Geoffrey, umbrindu-şi ochii cu mâna. — Mulţumesc, Emmaline! Aş dori să-ţi pot spune când mă întorc. — Tu să grijă de tine, că eu voi fi bine aici! Zise ea, forţându-se să aibă un
ton vesel.
Îl privea pe Geoffrey plecând, aducându-şi aminte de ultimul lor rămas
bun din Anglia, chiar înainte de plecarea vasului. Atunci el o îmbrăţişase lung şi
o sărutase apăsat pe frunte. Atunci ea plânsese la pieptul lui, apoi a stat şi i-a
făcut cu mâna o dată, şi încă o dată şi încă o dată, până când-l a pierdut din
vedere pe puntea vasului. Atunci plânsese zile întregi după el.
Acum s-a întors şi s-a îndreptat înspre casă pentru a face curat în
bucătărie. Pregătise un mic dejun uriaş: ouă, biscuiţii cu struguri care erau
preferaţii lui Geoffrey, cartofi prăjiţi cu ceapă şi felii groase de carne de porc
sărată. Cumva, parcă simţea că prin faptul că-i potolea foamea lui Geoffrey era
mai puţin neputincioasă în faţa problemelor lui.
Şi-a petrecut dimineaţa spălând rufele din săptămâna aceea. Era o treabă
anevoiasă-trebuia să umple bazinul cu apă, să frece rufele murdare cu o bucată
de săpun şi apoi să le clătească într-o altă apă înainte de a le pune la uscat în
bătaia vântului. Activitatea aceasta mecanică îi lăsa destul de mult timp de
gândire. Unde este Geoffrey acum? Va vrea oare cineva să îi vândă nutreţ? Ce se
întâmplă dacă trebuie să ajungă departe, până în Nebraska sau Dakota? — Vei înnebuni dacă vei continua să îţi tot pui întrebări! Acum treci la
treabă! Îşi zise ea cu voce tare, atârnând nişte izmene bărbăteşti pe funia de
întins rufe.
La scurt timp, pe funie erau aliniate frumos în bătaia vântului cearşafuri,
pantaloni, cămăşi şi izmene. Săltă coşul pentru a-l duce la şopronul de
depozitare, dar atenţia îi fu atrasă de uruitul unei căruţe.
Se uită înspre drum, încântată să-i vadă pe Ronald şi pe Tildy luând-o spre
casă. Îşi ridică mâna şi le făcu semne, voiasă. Lăsă jos coşul şi sări să-i
întâmpine. — Credeam că plănuiţi să veniţi abia săptămâna viitoare. Încă nu am scos
sfecla din pământ, dar pot să. Apoi văzu conţinutul neregulat al căruţei acoperit cu pânză.— Tildy?
Ronald privea drept în faţă, cu maxilarele încleştate, dar Tildy se uita în jos
la Emmaline. Îi tremura bărbia. — Domniţă Emmalion, noi am venit să ne luăm rămas bun. Emmaline se
prinse cu mâna de banchetă. — Rămas bun? Dar. Dar.
Tildy îşi puse mâna mare peste a ei, iar acea palmă caldă şi aspră era
pentru ea o mângâiere. — Casa ni s-a prăbuşit, domniţă Emmalion. A căzut acoperişu' după ce au
trecut lăcustele şi au făcut prăpăd, iar az' noapte vântu' a luat peretele dinspre
nord. — Vai, Tildy! — Încă avem hambaru', încă mai putem munci, da' oamenii n-au bani acu
că nu mai au nici o recoltă pe care s-o vândă. Cum o s-o scot eu la capăt cu
Ronald aci? Aşa că el zice să plecăm la drum şi s-o luăm de la capăt acolo unde
nu au ajuns lăcustele.
Privirea ei o ruga pe Emmaline să înţeleagă, iar aceasta se agăţă de o scuză
ca să-i convingă să rămână aproape. — Dar Geoffrey ar vrea să-şi ia rămas bun de la voi şi tocmai a plecat într-o
călătorie. Nu mai puteţi. — L-am văzut pe Geoffrey în dimineaţa asta când a trecut pe la noi călare,
a zis Ronald, apoi pe faţa sa apăru o expresie întunecată. Ne-am luat rămas bun
de la el deja. — Atunci de ce nu intraţi să luaţi prânzul cu mine? Sau să bem un ceai?
Tildy era cea mai bună prietenă pe care o avusese Emmaline vreodată, dar
cu toate acestea nu stătuseră niciodată amândouă în salon pentru a bea o ceaşcă
de ceai împreună. Oare ce însemna pentru Tildy lipsa ei de consideraţie? Trebuia
să repare cumva situaţia aceasta înainte de a-şi lua rămas bun de la ea. — Puteţi cel puţin să beţi o cană de ceai cu mine, nu-i aşa? Bărbia lui
Ronald tremura. Tildy se uită la el, aşteptând în tăcere.
Emmaline îşi împreună mâinile. — Vă rog?
În cele din urmă el a dat o dată din cap în semn afirmativ. — Da, cred că putem.
Puse frâna şi coborî pe marginea căruţei. Emmaline aproape că se prăbuşi
de uşurare. O luă pe Tildy în braţe chiar în momentul în care aceasta punea
piciorul jos din căruţă, apoi se grăbi spre casă. — Ronald, tu rămâi pe verandă şi odihneşte-te. Tildy, intră să stăm de
vorbă până fierb apa de ceai.
Lui Emmaline i-a luat ceva timp să pregătească ceaiul şi să pună nişte
bucăţi de turtă dulce pe farfurii. Ardea de dorinţa de a vorbi, de a umple timpul
cu discuţii, dar simţea că i se pusese un nod în gât şi îi era greu să facă acest
lucru. Până şi Tildy era neobişnuit de tăcută, iar ochii ei mari exprimau tristeţea.
În salon nu era decât balansoarul, aşa că Emmaline îl rugă pe Ronald să
aducă scaunele cu spătar din camera de zi. S-au aşezat în cerc în jurul măsuţei
cu marginea zimţată, bând ceai şi mâncând turtă dulce. Lui Emmaline i se rupea inima privind la mâna mare şi muncită a lui Tildy care ţinea ceaşca delicată şi
abia reuşi să-şi înghită lacrimile care o năpădiseră. Tildy plesni din buze. — Domniţă Emmalion, ceaiu' ăsta are o aroma minunată. Chiar mai bun
ca ceaiu' meu de muşeţel pe care-l plantasem în spatele casei. — Nu cred că am băut ceai de muşeţel, reuşi Emmaline să zică pe un ton
vioi. Geoffrey a cumpărat acest ceai chinezesc de portocale din Stetler. Îmi place
foarte mult gustul său bogat.
Au trecut câteva minute lungi şi tăcute, timp în care nu se auzea decât râul
Solomon care susura dincolo de fereastră. Ronald puse ceaşca şi farfuriuţa pe
masă şi se lovi peste genunchi, ridicându-se. — Ei bine, apreciez ceaiu' şi bunătăţile astea, domniţă Emmalion, da' cred
că. Tildy stătea dreaptă în picioare. — Ronald, ia-o înainte şi du-te afară, că io tre' să mai am o vorbă cu
Emmalion.
Ronald se încruntă. — Tre' să plecăm, femeie! — Şi-o să plecăm de îndată ce am vorbit cu Emmalion.
Privirea ei îi spunea să nu îndrăznească să o contrazică. Ronald oftă
exasperat şi se uită în tavan. — Bine, bine! Da' să nu te întinzi, că avem drum lung de făcut! Se întoarse
apoi către Emmaline şi faţa lui deveni blândă. — Mă bucur mult că te-am cunoscut, domniţă Emmalion. Să ai grijă de
tine, mă auzi?
Emmaline înghiţi cu greu. — Da. Da, Ronald. Mulţumesc. Îţi doresc numai bine.
El ieşi pe uşă cu paşi apăsaţi şi lungi. Tildy îl privi cum iese, cu bărbia în
piept. — Of, of! Atâţia ani împreună şi el se mişcă ca melcu', da acu' îl apucă
graba! Zise ea, clătinând din cap şi strângând din buze. Şi socotesc că nu trebe
să-l supăr, aşa că o să zic repede.
Clătină din cap şi îşi strânse buzele groase. — Eşti o fată bună, Emmalion, da' io îs îngrijorată pentru sufletu' ăst al tău.
N-avem timp să vorbim prea mult despre Dumnezeu şi să ajungi să-l cunoşti mai
bine. Vezi, noi am muncit mult amândouă şi ai învăţat cam tot ce ţi-am arătat io.
Sunt mândră de tine. — O, doamnă Tildy!
Emmaline şi-a muşcat buza de jos pentru a se opri din suspinat. — N-avem timp să ne văicărim acum, Emmalion. Doar ascultă cu atenţie.
Emmaline a clipit de câteva ori, ţinându-se strâns de mâinile lui Tildy. — Da, doamnă. — Ai făcut treabă bună aci şi io nu vreau să nu recunosc asta. Da' mai e
ceva ce tre' tu să faci. Tre' să înveţi să te sprijini pe Dumnezeu. Dacă nu faci asta,
o să vină o zi când n-o să te mai ţină puterile şi o să se aleagă prafu' de tine. Da'
dacă te bizui pe Dumnezeu, copilă, atunci o să ai totdeauna tăria de care ai
nevoie, indiferent de cât de greu ţi-o fî vreodată.Emmaline se gândi la lăcuste, la vânt, la hrana lor distrusă şi la
despărţirea de Geoffrey. Toate acestea luate împreună o apăsau destul de mult. — Dar cum pot să fac acest lucru, Tildy? Suspină ea.
Tildy o apucă pe Emmaline de încheieturi şi îi ridică mâinile. — Vezi cum îţi ţii pumnii stânşi?
Emmaline se uită la propriile mâini. Avea pumnii strânşi atât de tare, încât
îi intraseră unghiile în palme. — Tre' să dai drumu' la tot şi să le pui la picioarele Iu' Isus. Tre' să te predai
tu prima, apoi să predai fiecare povară pe care o ai. Ne-a promis că nu e nimic pe
care să nu-l poată duce. Şi numa' Domnu' ştie câte a dus pentru mine.
Pentru o clipă Tildy păru că alunecă cu gândul în altă parte. — Am vrut mai mult decât orice să fiu şi io mamă, chiar de ştiam că fiecare
copil pe care-l năşteam era proprietatea stăpânului. Da l-am rugat fierbinte pe
Dumnezeu să-mi dea copii şi El mi-a răspuns. Mi-a dat trei copii.
În ochii ei apărură lacrimi mari. — Da nici unu' n-a trecut de perioada de alăptare. A fost foarte greu pentru
mine să-mi îngrop copiii. Da' dup-aia am văzut alţi copii când au crescut cum
i-au smuls din braţele mamei lor şi cum i-au vândut la alţi stăpâni. Mamele lor
nu i-au mai văzut niciodată de-atunci. Şi sunt recunoscătoare că Dumnezeu m-a
scutit de chinul ăla. Pot să mă duc şi să stau la mormintele alea mici ale lor şi
ştiu că copiii mei sunt în siguranţă în braţu' Iu' Dumnezeu.
Lacrimile se rostogoleau pe obrajii rotunzi ai lui Tildy. — Nu am avut tăria să fac faţă pierderii copiilor mei de una singură, Emmalion. Dar l-am avut pe Isus în inimă şi am putut să strig la Domnu' şi să-i
cer să-mi dea tăria să merg mai departe. Şi dacă El mă întăreşte pe mine aşa de
mult încât să pot să las în mâna Lui copiii mei, atunci poa' să-ţi dea şi ţie tărie să
înfrunţi orice va veni peste tine.
Emmaline se aruncă în braţele lui Tildy. — Îmi pare aşa de rău, Tildy! — Ei, să nu-ţi pară rău pentru mine, zise Tildy bătând-o uşor pe spate şi
strângând-o aproape de ea. Domnu' a dat şi Domnu' a luat şi îl lăudăm pentru că
El le ştie mai bine pe toate.
Se trase în spate şi cuprinse obrajii lui Emmaline cu palmele. — Da' nu pot să plec făr' să ştiu că tu-ţi găseşti odihna în Domnu', copilă. Te iubesc ca pe copilu' meu şi nu mă îndur să plec decât dacă te ştiu în braţu'
Domnului.
Lui Emmaline îi tânjea sunetul să facă acest lucru, dorinţa aproape
sufocând-o. Îşi deschise de bună voie pumnii încleştaţi şi îşi întinse mâinile cu
palmele în sus. — Vreau tăria Domnului, Tildy! Poţi să mă ajuţi?
De îndată Tildy se lăsă jos de pe scaun şi îngenunchie pe podeaua tare.
Emmaline i se alătură fără nici o ezitare. — Tu doar vorbeşte cu Creatoru', copilă, şi spune-i că vrei plinătatea Lui.
El nu o să refuze niciodată pe un copil al Lui, trebuie doar să-Lrogi.
Emmaline strânse tare din ochi, îşi umezi buzele şi începu să vorbească cu
voce abia şoptită.— Doamne, am nevoie de Tine. Nu pot face faţă singură. Te rog să vii la
mine. Lasă-L pe Isus să-mi umple inima, cum a spus Tildy şi dă-mi tărie.
Emmaline simţea că o cuprinde o căldură plăcută. — Mulţumesc, Doamne! Mulţumesc că ai venit în inima mea. Deschise
ochii şi o văzu pe Tildy care radia de bucurie uitându-se la ea. — N-o să mai fii singură niciodată de-acu' încolo, copilă. Şi dacă nu ne-om
mai vedea una pe alta pe pământu' ăsta, o să ne întâlnim cândva în ceruri la
Domnu'.
Jim şi-a convins calul să intre în grajd aruncând o găleată de ovăz în padoc.
S-a lăsat în jos când Horace i-a suflat pe cămaşă la spate. — Gata, potoleşte-te! — Jim? — L a strigat Chris de afară. — Da? I-a răspuns Jim ieşind grăbit din hambar. — Te-ai asigurat că stăvilarul este deschis la canal? Rezervorul trebuie să
se umple din nou.
Jim lăsă să-i scape un oftat. — Nu. Credeam că o să te ocupi tu de asta. Chris îşi puse o mână în şold. — Ţi-am spus ţie să o faci. Nu m-ai auzit?
Faţa încruntată a lui Jim era un răspuns elocvent. — Pleacă acolo călare şi rezolvă situaţia până la cină. — Dar de-abia l-am deşeuat pe Horace. Îmi. — Nu vreau să aud nici o scuză, Jim.
Tonul sever al fratelui său opri protestele lui Jim. — Oile vor avea nevoie de apă mâine după-amiază. Chris se întoarse şi plecă fără să mai aştepte ca Jim să-şi dea acordul. Jim
intră cu paşi apăsaţi în hambar, mormăind. Chiş nu întârziase să-şi asume rolul
de „şef” în absenţa domnului Garrett. Jim de-abia aştepta să fie îndeajuns de
mare ca să decidă el însuşi ce vrea să facă, în loc să urmeze ordinele altora.
Se îndreptă spre grajdul lui Horace, târşindu-şi picioarele pe podeaua
acoperită cu paie. Aplecându-se pentru a ridica şaua, văzu cu coada ochiului
ceva ce strălucea. Oare era vreo monedă prin ovăz? Îi lăsa gura apă gândindu-se
că-şi putea cumpăra bomboane de banii pe care-i găsise. Se aşeză în genunchi şi
dădu la o parte cu mâna ovăzul şi pământul pentru a vedea mai bine ce este.
Nu era o monedă, ci colţul unei cutii de tablă. Jim aruncă o privire peste
umăr. Chris plecase, aşa că dădu la o parte cu mâna făcută căuş pământul în
care fusese ascunsă şi scoase cutia la lumină. O aşeză pe genunchi. Părea grea,
ceea ce îl bucura şi mai tare. Ce era oare înăuntru? Trase de încuietoare, dar
aceasta rezistă. Mormăind de supărare începu să clatine din cutie. Se auzi un
zgomot puternic din interior.
Îşi vârî degetul în încuietoare. O putea oare desface? Căută prin buzunar şi
scoase briceagul. Apoi învârti de câteva ori cu lama cuţitului, iar încuietoarea se
rupse. Deschise capacul, pitindu-se când îl auzi scârţâind. Se uită rapid la
conţinut, trânti capacul peste cutie şi o strânse la piept, respirând greu. Sări în
picioare şi se întoarse către uşă. Se duse înspre deschizătură pe vârfurile
degetelor şi privi la stânga şi la dreapta. Văzând că nu e nimeni, fugi din nou înăuntru şi se adăposti în grajd la Horace. Deschise din nou cutia, cu
încetinitorul. Erau trei fişicuri de bancnote! Nici măcar nu trebuia să numere
banii pentru a-şi da seama că dăduse peste o mică avere.
Cine ar fi putut să lase cutia aici? Nu putea să-i aparţină lui Chris pentru
că el îşi cheltuia tot salariul. Domnul Garrett folosea un seif pe care îl avea în
camera de oaspeţi din casă. Poate că această cutie se afla aici când domnul
Garrett a cumpărat pământul, iar hambarul s-a construit în jurul ei, fără să ştie
acest lucru. Când se gândea la toate lucrurile pe care le putea cumpăra cu banii
aceştia!
Sări în picioare şi îi vârî calului cutia sub nas. — Horace, uită-te aici. Cu asta pot să-ţi cumpăr tot ovăzul pe care ţi-l
doreşti!
Impasibil, calul continua să mestece. Jim se plimba în sus şi în jos,
strângând cutia cu putere. Trebuia să o ascundă. Oare ar fi trebuit să o pună la
loc unde o găsise? Nuuu! Atât Chris, cât şi domnul Garrett petreceau foarte mult
timp în hambar şi ar fi putut să dea peste ea, cum i s-a întâmplat şi lui. Avea
nevoie de o ascunzătoare mai bună. Din moment ce împărţea camera cu Chris,
era clar că nu o putea pune acolo. Numai de-ar fi avut şi el camera lui astfel încât
nimeni să nu-i cotrobăie prin lucruri!
Ii veni brusc o idee. Putea să o pună în cimitir, lângă mormântul căţelului.
Nimeni nu s-ar gândi să caute acolo.
Ascunse cutia în cămaşă şi ridică şaua. — Hai să mergem, Horace. Trebuie să merg să deschid stăvilarul înainte să
se supere Chris. Apoi trebuie să săpăm niţel.
Emmaline simţea o greutate nedefinită pe piept în timp ce punea ultima
farfurie pe raft. Cât de ciudat fusese să stea la masă astăzi doar cu Chris şi Jim!
Scaunul gol al lui Geoffrey părea că râde de ea. Unde o fi oare acum? Ar fi putut
să-i mai trimită vreo scrisoare din călătoria lui? Sau poate avea de gând să-i
trimită veşti tatălui ei, se gândi ea, zâmbind în sinea ei. Apoi se întrebă cum poate
găsi ceva amuzant la lucrul care o frustrase atât de mult înainte. Totuşi, râsul îi
făcea mai bine decât furia.
Se uită prin bucătărie ca să se asigure că nu mai avea nimic de făcut, apoi
luă felinarul de mâner şi se îndreptă spre dormitor. Dar, trecând prin camera de
zi, simşi că încă nu era pregătită să meargă să doarmă. Se lăsă pe canapea,
dorindu-şi să mai fi fost cineva în casă cu care să poată să discute.
Gândurile ei se îndreptau înspre Geoffrey. Deşi avusese momente când nu
putuse suporta ritualul lor zilnic de a sta pe verandă şi a discuta unul cu celălalt,
acum îşi dădea seama că îi lipsea. Îi lipsea Geoffrey. În noaptea dinaintea plecării
lui, când el a bătut la uşă şi au vorbit în salon, ea a rămas cu gândul că parcă a
vorbit cu tânărul care o curtase sub atenta supraveghere a părinţilor ei. A simţit
că îi creşte inima în ea când îl auzea împărtăşind cu ea gândurile şi preocupările
lui, în loc să îi spună că nu şi-a îndeplinit însărcinările aşa cum trebuia.
Închise ochii pentru o clipă, lăsându-se în voia amintirilor din Anglia când
Geoffrey îi făcea inima să-i tresalte cu cuvinte de devotament şi declaraţii de
dragoste. Se aşteptase ca el să o curteze din nou când sosise în Kansas, dar nu vorbeau despre nimic personal şi petreceau foarte puţin timp împreună. Prietenia frumoasă care îi legase în Anglia dispăruse.
Dar cum putea să repare lucrurile? Tildy îi spusese că totul este posibil cu
ajutorul lui Dumnezeu. Poate că ea şi Dumnezeu puteau să găsească împreună o
modalitate de a-l aduce înapoi pe Geoffrey cel de odinioară. Emmaline îşi deschise ochii şi privi de jur împrejurul camerei. Mobila, deşi
avea stil, era aliniată la perete ca nişte soldaţi la paradă. Camera de zi din casa părinţilor ei era un loc primitor, cu mobila grupată
în aşa fel încât te invita să iei loc, să te relaxezi şi să stai la discuţii îndelungi.
Oare ea şi Geoffrey ar fi putut să găsească o modalitate prin care să acopere
distanţa care îi separa dacă această cameră ar fi fost mai primitoare?
Trebuie să afle cumva. Puse felinarul pe cea mai apropiată masă şi încercă
să mute canapeaua în faţa şemineului. Mobila grea cu suport de lemn refuza să
se mişte. Bombăni, nemulţumită, apoi îşi puse mâinile în şolduri şi se uită la ea.
Avea nevoie de ajutor. Merse în grabă la bucătărie, ieşi afară şi sună scurt din
clopot. Jim apăru după câteva minute din direcţia hambarului oilor. — Aveţi nevoie de ceva, domnişoară Emmaline? — Da, îi răspunse ea, apoi se întoarse şi merse în casă, ştiind că el o s-o
urmeze. Aş vrea să aranjez camera de zi mai frumos, dar nu pot să mut mobila de
una singură. Vrei să mă ajuţi? — Bineînţeles. Unde vreţi să puneţi mobila? Întrebă Jim, ridicând ambele
mâini.
Pentru următoarele câteva minute, Emmaline a arătat unde, iar Jim a
aranjat mobila în două grupuri. Când a terminat, canapeaua şi două scaune
identice stăteau în semicerc în faţa şemineului. Cele două scaune cu spătarul
drept din salon şi o măsuţă se potriveau de minune în faţa ferestrei. Ea îşi puse
mâinile în şolduri şi admiră ce făcuseră, cu un zâmbet strălucitor pe faţă. — Arată mult mai bine aşa şi este mai primitor. Jim a aruncat o privire prin
încăpere. — Chiar arată bine. Dar. S-a scărpinat în cap. — Nu ar trebui să fie ceva pe poliţa de deasupra şemineului? La casa
noastră din Anglia tata avea un ceas pe poliţă, iar mama avea o păpuşă mică din
porţelan. Era foarte mândră de păpuşa ei, a adăugat el, apoi faţa i s-a întunecat.
Mă întreb ce s-a întâmplat cu ea. — Ar fi minunat dacă am avea ceva pe poliţă, a suspinat Emmaline. Dar nu
am adus nimic din Anglia, cu excepţia unei pietre. — O piatră? A întrebat Jim, îndreptându-şi privirea spre ea. — Da. Provine din grădina de flori a mamei mele. Piatra mea este o
bucăţică de Anglia în Kansas.
Jim o privi cu o expresie gânditoare pe faţă. — Veţi rămâne aici, domnişoară Emmaline? Sau. O să vă întoarceţi înapoi
în Anglia?
Încă nu avea nici un răspuns pentru el. Totul depindea de cum ea şi
Geoffrey reuşeau să treacă peste problemele dintre ei. Putea oare Dumnezeu să
repare relaţia lor stricată?— Dacă veţi pleca, a zis băiatul înghiţind greu, mărul lui Adam fiind vizibil
pe gâtul lui slăbănog, atunci aş putea şi eu să plec.
Pe Emmaline o trecură fiorii conştientizând spusele lui. — Este. Este foarte frumos din partea ta, Jim, dar de ce ai vrea să pleci din
Kansas? Ai spus că nu ţi-a mai rămas nimic în Anglia.
Pe faţa băiatului apăru o expresie de devoţiune. — Dar dacă dumneavoastră sunteţi acolo, atunci am şi eu un motiv să fiu.
Oare faptul că fusese atentă cu el îi adusese aminte băiatului de grija
mamei sale? Gândul acesta o făcea să i se înmoaie inima, dar în acelaşi timp o
făcea şi conştientă de responsabilitatea pe care o avea. — Ştiu cu siguranţă că nu voi pleca niciunde în această seară, zise ea
forţându-se să aibă o voce lipsită de griji, apoi îşi împreună palmele. Iţi
mulţumesc pentru ajutor. Acum că am aranjat camera, te poţi retrage. Biscuiţii
cu struguri care au mai rămas de la cină sunt făcuţi grămadă pe blat. Poţi să te
serveşti cu câţiva înainte de a pleca.
Jim se uită preţ de câteva clipe la ea. Părea să sufere, dar ea nu înţelegea
de ce. — Cum să nu, domnişoară Emmaline, zise el. Noapte bună. După plecarea lui Jim, rămase în camera de zi. Auzi zgomotul capacului de
pe castronul de tablă, apoi zgomotul uşii care se închidea. Aruncă o privire
satisfăcută la camera de zi proaspăt aranjată, apoi se grăbi înspre bucătărie şi
încuie uşa din spate.
Geoffrey aruncă apă peste focul de tabără, ascultând şuierul flăcărilor care
se stingeau. Seara era caldă şi nu ar fi avut neapărată nevoie de un foc, dar
flăcările care străluceau în întuneric îl făceau să se simtă mai puţin singur.
Se sprijini de şa şi suspină, mângâindu-şi burta. Mâncase la cină ultimii
biscuiţi ai lui Emmaline şi ultima bucată de vânat uscat. Ultimul lucru care îi
mai rămăsese în traistă era o bucată tare de brânză. Mâine, când va ajunge
într-un oraş, trebuia să facă nişte cumpărături şi spera ca una dintre acestea să
fie nutreţ pentru oile sale.
În cele trei zile în care călătorise, ieşise din Kansas şi ajunsese în Nebraska,
dar încă nu găsise nici un fermier care să se despartă de o parte din scumpul lui
nutreţ. Era întotdeauna aceeaşi poveste-lipsa ploii şi trecerea devastatoare a
lăcustelor îi făceau pe oameni să ţină şi cu dinţii de recoltele lor. Oare trebuia să
se ducă în Oklahoma sau în Texas? Din nefericire, crescătorii de vite îi urau pe
crescătorii de oi şi cel mai probabil nu ar fi găsit nici urmă de solidaritate în
Texas.
Poate în Wyoming? Deşi nu suporta să de îndepărteze atât de tare de casă, ştia că acolo sunt crescători de oi. Poate că statul Wyoming fusese cruţat de
secetă şi de lăcuste. Dacă mâine nu găsea pe nimeni să îi vândă nişte ovăz şi
nişte orz, se va urca împreună cu calul său într-un tren şi se va duce în Wyoming.
I-ar fi luat prea mult timp să meargă până acolo călare, iar el avea nevoie să
găsească nutreţ şi să se întoarcă acasă. Acasă la oile lui.
Acasă la ferma lui.
Acasă la Emmaline.Roţile căruţei intrară într-un şanţ, iar Jim strânse din umeri când auzi
ciocnindu-se borcanele din spatele căruţei. — Hoooo! Mai încet! A strigat Jim, străgând uşor de hăţuri. Oricât ar fi fost
de nerăbdător să ajungă la fermă, nu era bine să sosească cu borcanele pentru
conserve sparte. Sau cu bibeloul de porţelan spart.
Aşa îi spusese doamna de la magazin că se numeşte ceea ce cumpărase:
bibelou de porţelan. Lui Jim i se părea că arată ca o păpuşă mică, dar îi plăcea
cum se aude cuvântul acela. — Bibelou, a zis el cu voce tare, plăcându-i cum sună. Când a întrebat-o pe vânzătoare dacă are păpuşi de porţelan, aceasta i-a
arătat la început jucării pentru copii. I-a luat ceva timp să-i explice până când
vânzătoarea a înţeles ce vrea, dar a meritat efortul. Emmaline va fi surprinsă şi
fericită când i-l va da! Fuseseră expuse trei bibelouri într-o vitrină de sticlă din
colţul magazinului. Din moment ce lui Emmaline îi plăcuseră atât de mult florile
acelea care semănau cu floarea soarelui, Jim a ales figurina cu rochie galbenă. Părul figurinei era castaniu şi îi cădea în valuri pe umeri, semănând probabil cu
părul lui Emmaline când nu îl avea prins în cozi. Vânzătoarea i-a spus că faţa era
pictată manual, iar Jim a admirat cum se cuvine sprâncenele perfect arcuite şi
buzele delicate. Cu toate acestea, era departe de frumuseţea lui Emmaline.
Micuţa figurină pictată, cu rochie galbenă, va arăta perfect pe poliţa de la
şemineu. Cu mult mai bine decât o piatră. Îl costase foarte mult, dar nu era
îngrijorat pentru că, deşi i se terminaseră banii de salariu pe luna respectivă,
încă mai avea cutia de tablă plină de bani. Dar nu voia să-i folosească decât dacă
avea nevoie cu adevărat de ei. Chris ar fi devenit suspicios dacă l-ar fi văzut brusc
purtând haine noi sau apărând cu o puşcă nouă sau o nouă şa. Era un proverb
care spunea că banii prostului se duc repede, iar el nu intenţiona în nici un fel să
fie prost.
Trase de hăţuri la dreapta, iar caii se întoarseră, ascultători. Căruţa o luă
pe drum până în faţa casei. — Hoooo!
Jim trase de frână şi sări din căruţă, strigând: — Domnişoară Emmaline, borcanele dumneavoastră au ajuns!
Ea ieşi pe uşa de la bucătărie, ştergându-şi mâinile de şorţ, în timp ce Jim
lăsa în jos oblonul din spate al căruţei. Faţa ei se lumină când el ridică una din
lăzile cu borcane de un litru din spate. — O, ce bine! Ai reuşit să cumperi tot ce era pe listă? — Este totul aici în spate.
Nu se duceau în oraş la cumpărături decât o dată pe lună, aşa că i se
dăduse o listă cu multe articole pe ea. Undeva, într-una dintre lăzi, se afla şi
figurina de porţelan învelită în hârtie maro şi protejată cu bucăţi de bumbac.
Trebuia să găsească pacheţelul înainte ca Emmaline să apuce să umble prin
lucruri. Apoi trebuia să găsească momentul potrivit pentru a i-l da, când vor fi
doar ei singuri.
Emmaline se sprijini cu degetele de marginea căruţei şi se uită înăuntru. — Vai mie! Sunt atât de multe borcane! De-abia aştept să conserv toate
acele legume înainte să se strice.Apoi faţa i se întunecă. — Mi-aş dori ca Tildy să fi fost aici să mă ajute. Jim săltă o ladă de jos până
în dreptul stomacului. — Poate că doamna Stanford sau una dintre doamnele de la biserică ar
putea să vă ajute.
Emmaline îşi umezi buzele, cu o expresie nesigură pe faţă. — Poate. O să le întreb când vom merge duminică la biserică. Emmaline
bătu din palme, zicându-i: — Dar nu mai sta aici cu borcanele acelea grele în braţe! Pune-le pe masă. Jim puse lada jos cu grijă, strângând din umeri, când se auzi un alt zgomot
uşor de borcane ciocnindu-se. — Sper din tot sufletul să nu fi spart nici un borcan. Drumul are o
grămadă de gropi, iar eu nu le-am ocolit chiar pe toate. — Nu o să mă plâng dacă s-a spart unul sau două, spuse Emmaline,
trăgând cu degetele de capacul lăzii. Apreciez că te-ai dus în oraş ca să le
cumperi. — Poftim, zise Jim, scoţând briceagul din buzunar şi ducându-se în faţa ei.
Daţi-mi voie să fac eu asta.
În câteva secunde a reuşit să lărgească stinghiile de sus îndeajuns de mult
pentru a le ridica. — Mulţumesc, Jim. Ce m-aş face fără tine?
El nu voia ca ea să găsească răspuns la această întrebare, aşa că arătă
înspre uşă şi-i zise: — Mă voi duce după celelalte lăzi. Doamna de la magazin mi-a spus să vă
aduc patru duzine de borcane de un litru şi două duzine de borcane de o
jumătate de litru. Dacă aveţi nevoie de mai multe, pot oricând să mă duc după
ele.
Până a terminat Jim de adus toate lăzile cu borcane înăuntru, masa din
bucătărie şi blatul se umpluseră de cutii de lemn. Emmaline şi-a pus mâinile în
şolduri şi s-a încruntat. — Vai! Cum o să vă mai servesc cina în seara asta? — Poate că am putea să facem un picnic pe verandă, zise Jim, rânjind.
Spre surprinderea lui, ea a bătut încântată din palme. — Ce idee minunată! Vom face un picnic. Va fi mai răcoare acolo, departe
de maşina de gătit, iar eu nu trebuie să mă mai grăbesc să dau totul la o parte. Ce
să mâncăm oare? Stai. Vă voi face o surpriză. Îl luă de braţ şi îl conduse la uşă. — Acum du-te de aici. Pune căruţa la locul ei şi apoi caută-l pe Chris. Eu
am treabă. Voi suna din clopot când va fi gata cina.
Jim ieşi grăbit pe uşă. Tocmai fusese foarte autoritară, dar el simţea că
acest lucru nu îl deranja defel. Chiar nu îl deranja.
E nutreţ bun. E uscat, nu e verde. Eu nu aş vinde aşa ceva. GeofTrey a tras
un fir din cel mai apropiat balot şi i-a prins capătul între dinţi. A mestecat, a
scuipat şi a dat din cap afirmativ către fermierul neamţ îndesat, care vorbea cu
un puternic accent german. — E bun. De cât de mult puteţi să vă lipsiţi?Abia la graniţa dintre Nebraska şi Wyoming descoperise o comunitate care
nu suferise de pe urma distrugerii lăcustelor. Chiar şi aşa, majoritatea fermierilor
nu doreau să vândă nimic din nutreţul lor care se afla deja sub formă de baloturi,
motivând că la venirea iernii vor avea nevoie de nutreţ pentru cirezile lor. Dar un
fermier îşi pierduse jumătate din vite din cauza febrei aftoase şi avea nevoie de
bani pentru a-şi întregi cireada în primăvară. — Şaptezeci şi două de baloturi, a răspuns bărbatul. Vă ajunge? Geoffrey
spera să cumpere mai multe baloturi, dar nu voia să se roage de el. — Pentru moment, cred că da. — Ei bine, dacă aveţi nevoie de mai mult, trimiteţi-mi de veste printr-o
telegramă la Cheyenne. Dacă pot să mă lipsesc de mai mult, vă trimit mai multe
baloturi cu trenul. Dacă nu mă mai pot lipsi de nutreţ, atunci voi vorbi cu vecinii
mei şi voi încerca să vă găsesc ajutor.
GeofTrey îşi muşcă buza. Îi displăcea să cumpere ceva fără să fi văzut
înainte despre ce este vorba, dar, decât nimic, era bine şi aşa. — Va fi aceeaşi calitate – numai nutreţ bun, a zis bărbatul de parcă i-ar fi
citit gândurile lui Geoffrey. Bunului Dumnezeu nu-i plac cei care înşală. Nu vă
voi înşela, domnule Garrett.
Geoffrey s-a uitat la faţa arsă de soare a domnului Wagner şi a citit
sinceritatea din ochii lui albaştri. A dat din cap afirmativ şi şi-a întins mâna către
el. — Vă mulţumesc. — Eu sunt cel care vă mulţumeşte, a zis bărbatul strângând mâna lui
Geoffrey şi zâmbind cu bucurie. Cu banii pe care mi-i daţi cumpăr alte vaci, vaci
sănătoase. E o afacere bună pentru amândoi.
De îndată ce a pus banii de la Geoffrey în buzunar, bărbatul şi-a făcut
mâinile pâlnie la gură şi a strigat tare: — Bernard! Konrad! Dietrich!
Trei băieţi blonzi încinşi cu curele au venit în fugă. Bărbatul a dat drumul
la o tiradă de cuvinte în germană, acestea fiind însoţite de gesturi largi din mâini,
iar băieţii s-au întors şi au luat-o grăbiţi în direcţia hambarului.
Geoffrey s-a aruncat în şa. — Vă mulţumesc încă o dată, domnule Wagner.
A lovit calul uşor cu frâiele, iar acesta a luat-o înainte. Nerăbdarea de a
ajunge acasă pentru a vedea ce se întâmplă cu turma lui de oi, pentru a reevalua
pagubele produse de lăcuste şi pentru a o vedea pe Emmaline îl făcea să vrea
să-şi înfigă călcâiele în burta calului şi să meargă la galop până în Kansas. Oare
lui Emmaline îi fusese dor de el? A bătut calul uşor pe gât. — Oare să te călăresc pană acasă pentru a scuti biletul de tren, sau să
luăm trenul de la Union Pacific din Chayenne şi să ajungem acolo mai repede?
Suna mai bine să ajungă mai repede. Biletul de tren costa ceva, dar şi
merindele pentru drum costau la rândul lor. — Este cam acelaşi lucru, iar trenul ne va duce acolo de două ori mai
repede, şi-a informat el calul.
Calul a dat din cap afirmativ şi a nechezat ca şi când ar fi confirmat spusele
lui. Geoffrey a început să râdă.— Bun. Trenul să fie, atunci.
Emmaline fredona un cântec în timp ce ducea farfuriile, tacâmurile şi
ceştile pe verandă. In bucătărie era insuportabil de cald deoarece toată ziua
făcuse conserve de legume. S-a gândit la rândurile de borcane cu mazăre şi fasole
care se răceau pe masa de la bucătărie şi a zâmbit. Geoffrey va fi atât de surprins
când se va întoarce şi va vedea rezultatul muncii ei!
Nu făcuse toate acestea singură, o ajutaseră două doamne din oraş, dar îi
făcea o mare plăcere să vadă rezultatul final. Iar acum că ştia cum să opărească
legumele, să fiarbă borcanele şi să verifice capacele, putea să continue de una
singură mâine. Ceea ce însemna, bineînţeles, o altă zi în bucătăria supraîncălzită. Dar nu se plângea. Avea o verandă frumoasă şi mare unde vântul îi mângâia
părul, iar susurul râului îi asigura un fundal sonor liniştitor. In special lui Jim îi
plăcea să mănânce afară, iar entuziasmul lui tineresc făcea ca timpul petrecut la
masă să fie mai plăcut, în ciuda absenţei lui Geoffrey. Cumva anume i se părea
mai comod să mănânce cu Chris şi Jim afară în aer liber, unde nu trebuia să se
uite la scaunul gol din faţa ei şi să se întrebe unde este Geoffrey şi ce face el în
acest timp.
A întins o cuvertură pe verandă şi a aşezat farfuriile şi tacâmurile la fel de
bine ca şi cum ar fi pregătit masa în casă. Cu siguranţă că bărbaţilor nu le păsa
dacă ea urma protocolul, dar se afla într-un ţinut auster, iar ea simţea nevoia să
facă ceva care să reflecte idea de civilizaţie.
Cât şi-ar fi dorit să aibă şi ea un buchet de flori în mijlocul mesei! Acasă, mama ţinea întotdeauna să decoreze centrul mesei cu flori proaspete. Emmaline
s-a uitat în jur, dorindu-şi să poată să facă să apară flori ca din senin, dar nu a
văzut decât acelaşi peisaj secetos şi mohorât. A oftat şi s-a întors spre casă. — Domnişoară Emmaline!
Şoapta părea asemenea adierii line a vântului, aşa că Emmaline nu era
sigură că cineva îi strigase cu adevărat numele. S-a oprit şi şi-a ridicat capul. — Domnişoară Emmaline, aici!
S-a uitat peste umăr şi-l a observat pe Jim la colţul casei, aproape de
ferestrele camerei de zi. Se uita la ea cu ochi mari şi plini de emoţie. Zâmbea şi
avea gropiţe în obraji. I-a făcut semn cu un deget să se apropie de el. — Ce faci? — Şşşşt! A zis el, ducând degetul arătător la buze. Nu vreau să audă Chris.
Uimită, Emmaline s-a apropiat de el tiptil, uitându-se la stânga şi la
dreapta. — Dar de ce?
Jim a scos de la spate un pachet învelit în hârtie maro şi i-l a pus în palme. — V-am cumpărat un cadou, iar Chris s-ar lua de mine rău de tot dacă ar
şti, aşa că să nu-i spuneţi că este de la mine, bine?
Faţa băiatului era toată roşie. — Un. Un cadou? Dar pentru ce? Nu este ziua mea sau. Sau. — Este pentru poliţa de la şemineu, i-a zis el.
Jim s-a întors şi a zbughit-o pe după casă, lăsând-o pe Emmaline singură
cu pachetul în mână. Ea s-a întors pe verandă şi a mers până la banca de sub fereastra cu vitraliu. S-a aşezat şi a pus pachetul în poală. Simţea că o asaltează
o seamă de sentimente amestecate.
Ar trebui să accepte un dar de la Jim? Cu siguranţă că i-ar fi rănit
sentimentele băiatului dacă l-ar fi refuzat. A desfăcut cu degete tremurătoare
sfoara care era legată peste hârtie şi a dat la o parte toate straturile, inclusiv unul
de bumbac şi a scos la iveală o figurină pictată, reprezentând o doamnă. După
strălucire şi greutate, Emmaline şi-a dat seama că fusese făcută din porţelan.
Mama ei avea şi ea bibelouri de porţelan în vitrinele din salonul de acasă. A ţinut-o mai departe de ea pentru a admira părul frumos ondulat, buzele
roşii arcuite şi rochia galbenă ca soarele cu volane învolburate de dantelă. Bibeloul era de-a dreptul superb şi numai privindu-l Emmaline simţea o plăcere
pe care numai o femeie putea să o trăiască. A pus bibeloul în poală, iar mintea a
început să-i lucreze. Acel cadou probabil că reprezentase o parte consistentă din
salariul lunar al lui Jim. De ce ar cumpăra el aşa ceva pentru ea?
Jim spusese că este pentru poliţa şemineului. Şi-a amintit că el povestise
ceva despre o păpuşă de porţelan care stătuse deasupra şemineului în casa
mamei lui din Anglia. S-a înduioşat gândindu-se la Jim-era încă un copil care
avea nevoie de grija mamei sale în atât de multe aspecte.
S-a ridicat, legănând bibeloul în palme. Înţelegea atât de bine dorinţa de a
avea parte de grija plină de atenţie a unei mame, deoarece, în toată această
singurătate, inima ei încă tânjea după mama ei. Ar fi dorit să se apropie de Jim
asemenea unei mame.
A dus bibeloul în casă şi-l a pus deasupra şemineului, exact în centru, Jim
putându-l vedea dacă se uita prin fereastră în timp ce luau prânzul. Iar ea va face
ceva drăguţ pentru el, în schimb.
Jim a luat coşul de mere din pivniţă, după cum îi ceruse Emmaline. De
când plecase domnul Garrett depinsese din ce în ce mai mult de el, iar lui îi
plăcea acest lucru. Dacă ar fi putut, ar fi petrecut toată ziua ocupându-se de
nevoile ei, dar Chris îl ţinea ocupat. Jim a pus coşul jos şi a trântit cu zgomot uşa
de la pivniţă. Se pare că întotdeauna exista cineva care să-i tot spună ce să facă. Dar Emmaline îl ruga frumos, nu îi dădea ordine ca unui copil.
Sentimentele lui pentru ea deveneau mai puternice pe zi ce trecea. Cu cât era
domnul Garrett mai mult plecat, cu atât avea mai multă nevoie de el. Poate că
domnul Garrett va rămâne plecat pentru totdeauna.
A ridicat coşul. Unul dintre vecini făcuse schimb cu Emmaline şi îi dăduse
un obroc de mere pentru doi dovleci. Emmaline vrusese mere pentru a face
plăcinte, plăcintele lui preferate. Plănuia să taie merele felii şi să le usuce, pentru
a putea face plăcinte cu mere, inclusiv iarna. Erau mere pădureţe, mici şi amare,
dar dacă Emmaline voia să le usuce, el nu va fi împotrivă. Chiar dacă plăcintele
urmau să aibă un gust oribil şi îl vor face să îl doară stomacul, va mânca trei
bucăţi fără să se plângă în vreun fel.
A intrat în bucătărie şi a rămas în uşă, uitându-se la ea cum se ducea
încoace şi încolo pentru a face curat după masa de prânz. Fredona în timp ce
muncea, iar poalele rochiei i se învârteau în jurul gleznelor. Oare cum ar fi arătat
într-o rochie de gală? Rochia ei neagră arăta veche şi zdrenţuită, dar ei nu părea să-i pese. De altfel, s-a gândit el înghiţind în sec, ea era prea frumoasă pentru a fi
descrisă chiar şi într-o rochie neagră uzată. Şi-a dres vocea pentru a o atenţiona de prezenţa lui. — Unde doriţi să pun coşul? Ea s-a întors dinspre dulap. — A, ce bine! Poţi să-l pui pe masă, Jim. Mulţumesc.
El a lăsat coşul jos, apoi şi-a şters mâinile de pantaloni. Ea îi spusese deja
că va fi treaba lui să pună feliile pe acoperişul de tablă de la cămară şi de la
magazia de depozitat. În anii trecuţi împrăştiase ciorchine de struguri sălbatici
pe acoperişuri, iar soarele le-a uscat şi le-a transformat în stafide. Anul acesta
strugurii nu se mai făceau din cauză că lăcustele distruseseră mlădiţele de viţă
de vie. Fără îndoială că le va lua mai mult timp merelor să se usuce decât
strugurilor, dar soarele de la sfârşitul lui august încă strălucea destul de
puternic pentru a face ca acest lucru să se întâmple. Se întreba dacă ciorile vor
mai lăsa vreo bucată nemâncată. Păsărilor le era foame şi nu erau deloc timide. — Poate că ar trebui să vă uscaţi merele în casă pentru a nu fi mâncate de
păsări, i-a zis el.
Ea a râs încetişor. — O, doar nu o să mă supăr pe păsări pentru că ciugulesc şi ele puţin! Dar
pot să le usuc pe unele în interior, iar pe altele afară. Astfel vom fi siguri că vom
avea suficiente mere pentru plăcintele tale.
Plăcintele lui? A recunoscut că le face special pentru el! A făcut un pas în
spate şi aproape s-a împiedicat. — Ei bine, dacă nu mai aveţi nevoie şi de altceva, aş face bine să mă întorc
la lucru. Chris mă aşteaptă. Ea a deschis uşa unui dulap şi a scos un cuţit. — Du-te liniştit. Eu am o grămadă de mere de decojit. Să ai o după-amiază
bună.Jim a ieşit în grabă pe uşă cu faţa roşie de emoţie. Emmaline făcea plăcinte
de mere special pentru el. Şi-ar fi dorit să-i aducă şi altceva în dar. Nu mai putea
să se ducă în oraş pentru a-i cumpăra un alt bibelou, dar ei îi plăceau atât de
mult florile. Lăcustele mâncaseră marea majoritate a florilor sălbatice, dar poate
că mai creşteau vreunele pe undeva.
S-a îndreptat înspre păşune cu paşi mari, dând din mâini. In timp ce
mergea, cerceta cu privirea în toate părţile până departe în zare. Cizmele lui
ridicau praful. Două potârnichi mici au tulit-o dintr-un tufiş crescut la
întâmplare undeva în faţa lui. S-a oprit şi le-a privit cum dispar, fluierând ceva
vesel.
Auzi prea târziu zgomotul prevestitor ca de clopoţei. Înlemni, iar frica îi
usca gura într-o clipă. Inima îi bătea atât de tare, încât credea că o să-i iasă din
piept. Zgomotul şarpelui se auzit din nou, din stânga lui. Ce ar trebui să facă?
Mintea începu să lucreze repede, căutând să-şi amintească instrucţiunile pe care
domnul Garrett şi Chris i le dăduseră în legătură cu ce trebuie să facă în cazul în
care se întâlneşte cu un şarpe cu clopoţei. Dar nu putea să şi le amintească. Nu
putea să-şi amintească!
Jim a strigat de teamă şi şi-a adunat toate puterile pentru a o lua la fugă, dar şarpele s-a aruncat spre el. Jim a ţipat când colţii au intrat în cizmă, chiar la încheietura de la gleznă. La fel de fulgerător precum lovise, şarpele s-a întors şi a
plecat, târându-se. Jim s-a prins cu mâinile de picior, locul muşcăturii arzându-l
asemenea unui cărbine încins pus pe piele. A ţipat din nou.
În cele din urmă şi-a amintit ce-i spusese fratele lui: să rămână nemişcat.
S-a lăsat să cadă la pământ, s-a prins cu mâinile de picior şi a început să strige
din toate puterile.
Emmaline curăţase mărul rotund cu cuţitul, iar coaja căzuse în găleata de
gunoi. Aruncă mărul într-o cratiţă de pe masă şi se întinse după alt măr, dar
tocmai când prinsese mărul roşu între degete îi ajunse la urechi un ţipăt de
durere. Fusese vreun animal sălbatic? Era vreuna dintre oi?
Traversă bucătăria până la uşă, se uită înspre curte şi ascultă cu atenţie.
Ţipătul se auzi din nou. Simţi cum o cuprind fiorii. Era ţipătul unui om, nu al
unui animal. Îşi adună poalele şi se puse pe fugă. Văzu ceva rostogolindu-se pe
pământ în faţă, dincolo de hambar, apoi recunoscu cămaşa cadrilată. Era Jim! — Jim! Jim!
Răsufla greu de la efortul de a alerga şi de a-şi ţine şi de poalele rochiei în
acelaşi timp. Când ajunse la el, se lăsă să cadă în genunchi şi îl prinse de braţ. El
se ţinea de picior şi gemea. — Jim, ce s-a întâmplat? Ai căzut şi te-ai rănit? — Şarpele! Zise el, iar ochii lui plini de spaimă se întâlniră cu ai ei. Un
şarpe! Te rog, Emmaline, nu vreau să mor ca Ben!
Ben. A înghiţit cu noduri când şi-a dat seama despre ce era vorba. Cât de
mult îşi dorea ca Geoffrey să fi fost aici! Îl legănă pe băiat în braţe. Îi venea să
plângă în hohote din cauza sentimentului de neputinţă pe care îl avea, dar îi
trecu prin cap amintirea unei voci care îi spunea „încrede-te în puterea Domnului,
copilă!” Strigă către cerul albastru: — Doamne, ajută-mă!
Simţi că o cuprinde o tărie de fier, se uită drept la faţa palidă a lui Jim şi îi
spuse:— Nu te voi lăsa să mori!
Prin minte îi trecea imaginea crucii din spatele hambarului, dar încercă să
o alunge. — Ştiu că Tildy mi-a spus ce să fac în caz de muşcături de şarpe, zise ea,
forţându-se să-şi amintească. Să opresc otrava ca să nu se mai răspândească!
Apucă tivul de la rochie şi rupse materialul. — Unde este muşcătura?
Jim arătă înspre partea din faţă a cizmei, cu faţa contorsionată de durere. — Aici. Chiar aici.
Emmaline trase de cizma lui Jim şi de şoseta grosă. Două puncte roşii
marcau locul de unde îl muşcase şarpele. Piciorul i se umflase, iar degetele
stăteau depărtate. Ea îl legă cu bucata de material exact sub gleznă. — Acum stai aici nemişcat. Trebuie să aduc ajutor. Unde este Chris? — Nu! Nu mă lăsa!
Deşi avea statura unui bărbat, Jim îşi arăta vârsta prin rugămintea plină
de lacrimi şi prin faptul că se agăţa de ea în acel fel. Emmaline îl împinse cu grijă
la pământ, dar el se opunea braţelor ei.— Jim! Trebuie să stai aici nemişcat. Veninul se poate răspândi în corp
dacă nu faci aşa!
Îşi trase şorţul de pe ea şi-1 făcu ghemotoc. — Foloseşte şorţul ca pernă, dar te rog să stai nemişcat.
Jim se lăsă pe spate şi îşi acoperi ochii cu mâna, zguduindu-se de plâns. — Te rog, Emmaline, nu vreau să mor! Emmaline îl luă de mână. — Nu vei muri, dar trebuie să-ţi aduc pe cineva în ajutor. Îl voi aduce pe
Chris.
Băiatul continua să geamă. — Nu mă lăsa aici!
Deşi-l a întrebat de câteva ori, el nu voia să-i spună unde îl poate găsi pe
Chris. În cele din urmă ea se ridică în picioare şi se uită disperată în toate părţile.
Putea să fie în orice parte a fermei. Îşi strânse pumnii de frustrare şi strigă: — Nu ştiu unde să caut, Doamne!
Emmaline se lăsă să cadă în genunchi, îşi deschise palmele, îşi ridică
mâinile către cer şi se rugă: — Doamne, avem nevoie de ajutor. Te rog, te implor să trimiţi ajutor pentru
Jim.
În timp ce se ruga, în mintea ei se forma o idee. Sări în picioare. — Jim, mă voi întoarce imediat. Stai nemişcat şi roagă-te!
Alergă cât de repede putea de la hambar la casă şi se opri gâfâind în faţa
clopotului. Apucă de sfoară şi începu să tragă de ea fără răgaz.
Dăngănitul făcea să îi răsune urechile şi să îi bubuie tâmplele, dar a
continuat să tragă de sfoară în timp ce se uita împrejur. Geoffrey îi spusese că
indiferent unde se afla pe toată întinderea fermei, întotdeauna auzea clopotul
care îl chema la cină. Cu siguranţă că şi Chris o să-l audă. — Te rog, Doamne, fă-l pe Chris să audă clopotul!
Exact cum sperase, un cal ţâşni înspre casă. În şa era Chris. — Emmaline, ce s-a întâmplat? Emmaline fugi lângă el. — Este vorba despre Jim. L-a muşcat un şarpe.
Chris deveni brusc palid şi întinse mâna către ea. Ea îl prinse de mână şi
sări în spatele lui pe cal. Emmaline îi spuse să se ducă în spatele hambarului.
Fără să mai piardă timp cu întrebările, Chris îl puse pe Jim în şa, apoi se urcă în
spatele lui, sprijinindu-l cu mâna de după mijloc. Jim se lăsă pe pieptul fratelui
său. — Îl duc la doctorul din Stetler, Emmaline. Poţi să ai tu grijă de oi?
Emmaline nu mai avusese niciodată grijă de oi până atunci, dar nu avea încotro.
Se uită la faţa palidă a lui Jim şi dădu din cap, afirmativ. — Du-te repede!
Chris lovi calul peste gât cu hăţurile, iar acesta o luă la fugă spre drum.
Emmaline găsi calul lui Jim legat lângă hambarul oilor, încă având pe el
şaua. Simţi o mare uşurare când văzu şaua pusă pe cal, deoarece nu ştia cum să
înşeueze un cal. Când se va întoarce Geoffrey, o să îl roage să o înveţe cum se face.
Duse calul până la gard şi reuşi să se urce pe el. Nu ajungea cu picioarele la
scările de la şa, aşa că îşi fixă picioarele în jurul burţii calde a calului. Se ţinea cu
o mână de hăţuri şi cu cealaltă de şa.