Simţi că o cuprinde ameţeala când se uită în jos-pământul părea atât de
departe! Calul a nechezat şi a dat din cap. Se gândi că-l supărau poalele rochiei şi
dădu drumul la şa pentru a le aranja cât de bine putea. Apoi trase de frâie şi lovi
uşor cu călcâiele în burta calului, cum văzuse că fac bărbaţii. Calul a fornăit uşor
şi a pornit înainte. — Te rog să te duci la oi! I-a cerut ea.
Emmaline se ţinea cu putere de şa, sărind la fiecare zdruncinătură în
momentul în care calul atingea pământul cu copitele, dar, spre uşurarea ei, calul
s-a îndreptat înspre păşune. Până când a ajuns unde păşteau oile la păşunea din
nord pe care mai rămăseseră nişte fâşii de iarbă pe care nu le mâncaseră
lăcustele, coapsele o dureau de la efortul de a rămâne în şa. Dar era abia
începutul. — Ce să fac? A întrebat ea cu voce tare.
Câteva oi şi-au ridicat capetele, privind-o curioase, învârtindu-şi gura în
cerc în timp ce mestecau. Emmaline stătea dreaptă în şa şi supraveghea turma
care părea mulţumită. În ciuda îngrijorării pe care o simţea pentru Jim, în ciuda
îngrijorării despre felul în care va duce turma acasă în siguranţă, simţea că o
cuprinde un sentiment de pace. In acel moment înţelese de ce îi place lui Geoffrey
să fie pe păşune alături de oi.
Dar nu putea să le lase aici pe câmp. Geoffrey întotdeauna aducea turma la
hambar când se lăsa noaptea. Se întrebă încă o dată cu voce tare ce să facă, iar
calul lovi cu copita în pământ, scoţând încetişor aer pe nări. Emmaline îşi dorea
ca acesta să o poată înţelege şi să îi răspundă, iar apoi gândul că un cal i-ar
răspunde la întrebări o făcu să râdă. La auzul râsului ei, câteva oi s-au speriat.
Una dintre ele a sărit în faţă şi alte trei au urmat-o. — Nu, nu plecaţi! A strigat Emmaline şi a început să dea din mâini. Dar a
fost ca şi cum ar fi fost transmis un mesaj tăcut prin toată turma. Oile au început
să se mişte în valuri, îndreptându-se în direcţia opusă hambarului. Iar Emmaline
stătea locului, neputând să le oprească. Deodată, spre surprinderea ei, calul a trecut la acţiune. S-a prins cu
ambele mâini de şa şi a săltat în şaua moale de piele pe măsură ce calul galopa pe
latura exterioară a mulţimii de spinări acoperite cu lână. Când a ajuns în faţa
turmei, calul a luat-o brusc la stânga, iar oile s-au întors după el. Cu gura
căscată de uimire, Emmaline nu a făcut decât să se ţină bine, în timp ce calul a
întors întreaga turmă şi a mânat-o spre hambar.
Oile au înaintat pe păşune, behăind. Calul tropăia înainte şi înapoi în
spatele lor, lovind cu botul orice oaie care voia să iasă din rând şi
împiedicându-le să părăsească turma. Hambarul le aştepta în faţă cu uşile
deschise. Emmaline privea uimită cum oile formează o coadă şi intră singure în
hambar, fără nici un imbold extern.
Când toate oile au fost în siguranţă înăuntru, calul a tropăit şi şi-a întors
capul. Emmaline a coborât de pe spatele lui, iar picioarele o dureau atât de tare
încât aproape s-a prăbuşit când a atins pământul cu tălpile. S-a ţinut de hăţurile
calului până când muşchii ei tremurători s-au mai liniştit îndeajuns de mult
pentru a-i duce greutatea, apoi a mângâiat calul de câteva ori pe gâtul lui
strălucitor.
— Bună treabă, băiete! Mulţumesc! Te-ai descurcat de minune! Calul şi-a
întors capul, fornăind lângă gâtul ei, iar ea a început să râdă. — Îţi voi da ceva bun după ce mă voi asigura cumva că oile vor rămâne în
hambar.
Lăsă calul lângă gard şi trase nişte butoaie în dreptul uşii, formând un fel
de barieră provizorie. Era sigură că acele butoaie nu erau foarte eficiente în a
preveni animalele sălbatice să intre, dar cu toate acestea nu avea nici cea mai
vagă idee ce făcea Geoffrey pentru a se asigura că oile sunt în afară de orice
primejdie pe timpul nopţii. Butoaiele vor fi bune până când se va întoarce Chris.
Cu gândul la Chris, simţi cum o cuprinde îngrijorarea. Oare îl găsise Chris
pe doctor? Oare Jim putea să-şi piardă piciorul sau chiar viaţa? Clătină din cap.
Nu o ajuta cu nimic să se îngrijoreze. Lasă totul la picioarele Domnului Isus. Lui
Emmaline îi veneau în minte cuvintele lui Tildy. Se prinse cu mâinile de hăţurile
calului, închise ochii şi şopti o rugăciune pentru sănătatea lui Jim.
Terminând rugăciunea, lovi uşor frâiele. — Vino cu mine, pentru că am ceva bun pentru tine.
Oferi calului două mere pădureţe, râzând de cât de satisfăcut le savura.
Calul întinse botul spre mâna ei, căutând alte mere. — Ei, nu fi lacom acum! Trebuie să mai lăsăm din merele astea şi pentru
Jim. Îi voi face plăcinte.
Se decise că modalitatea perfectă prin care îşi va ţine mintea ocupată era
să se apuce de făcut plăcinte, îşi dorea să fi ştiut cum să dea jos şaua de pe
spatele calului, dar treaba aceasta mai avea de aşteptat până când se va întoarce
Chris. Următoarele câteva ore şi le petrecu tăind mere rondele, pregătind foile de
plăcintă şi preparând două plăcinte cu mere cu multă umplutură, la care adăugă
mult zahăr şi scorţişoară. Ce-o să se mai bucure băiatul!
În timp ce se coceau plăcintele, mirosul de mere umplu toată încăperea, iar
Emmaline începu să toace legume pentru o tocană. Voia să lase o oală să fiarbă la
foc mic, pentru ca Jim şi Chris să poată mânca atunci când se vor întoarce.
Seara parcă se întindea la nesfârşit în timp ce ea aştepta singură. Îşi
umplu timpul curăţând de coajă şi restul merelor, tăindu-le rondele şi
punându-le pe o sfoară pe care o agăţase în salon. Jim plănuise să usuce feliile
de mere pe acoperişul cămării, dar ea nu ştia când va reuşi el să fie îndeajuns de
bine pentru a duce acest lucru la îndeplinire. I-au dat lacrimile gândindu-se la
Jim. Şi-a lăsat capul în jos şi a început din nou să se roage.
Geoffrey sări din somn când cineva îl bătu pe umăr. Clipi pentru a-şi
limpezi privirea şi se uită la faţa conductorului. — M-aţi rugat să vă trezesc când suntem la o jumătate de oră distanţă de
Moreland, zise omul, bătând cu degetul în ceas. Vom ajunge în gară la cinci şi
cinci, adică peste douăzeci şi cinci de minute. — Mulţumesc, zise Geoffrey ridicându-se şi frecându-se la ochi.
Conductorul se îndepărtă mergând clătinat. Geoffrey se uită pe fereastră. Peisajul familiar care i se derula în faţa ochilor îl umplea de bucurie-era atât de
aproape de casă acum! Îşi scoase pălăria, o lăsă să cadă pe locul gol de lângă el
şi-şi trecu mâna prin păr. În săptămânile pe care le petrecuse călătorind nu prea
avusese posibilitatea să se spele sau să se bărbierească. Probabil că Emmaline o să strâmbe din nas când o să ajungă acasă. Inima începu să-i bată cu putere la
gândul că o va vedea în curând. Îi fusese atât de dor de ea în ultimele două
săptămâni!
Adesea, când era singur sub cerul plin de stele, se gândise la acea ultima
noapte în care stătuse lângă ea şi discutaseră în linişte, îl ascultase, iar expresia
de pe faţa ei era una senină, nu speriată sau defensivă. Puteau la fel de bine să se
fi aflat în camera de zi a părinţilor ei din Anglia, împărtăşindu-şi gândurile unul
celuilalt. Acea seară îi dăduse speranţa că ar putea să recâştige ceea ce îi legase
în micuţul sat Wortley-o prietenie profundă şi o dragoste gingaşă. Trase aer adânc în piept, iar pachetele din buzunarul cămăşii foşniră. Scoase pachetele afară şi le numără. Erau trei pachete cu seminţe de flori:
năsturei, margarete şi rudbechia hirta. Negustorul din Nebraska îl asigurase că
seminţele vor rezista până la primăvară dacă le va ţine într-un loc cald.
Acestea erau flori sălbatice, nu erau trandafirii care creşteau în grădina
mamei ei de acasă, dar acestea vor supravieţui pe câmpia pe care trandafirii ar fi
murit cu siguranţă. În plus, Geoffrey ştia că lui Emmaline îi plăceau toate florile.
Dacă acest lucru o făcea să se simtă ca acasă, atunci va culege şi flori sălbatice
pentru ea. Iar dacă acestea vor creşte pe lângă casă, atunci ea nu va avea nici un
motiv să se aventureze în preerie pentru a căuta flori. Va fi în siguranţă. A pus pachetele cu seminţe înapoi în buzunar, a închis ochii şi şi-a
imaginat cum faţa lui Emmaline se umple de bucurie la vederea acestui dar
neaşteptat. De-abia aştepta să ajungă la fermă. Soarele de-abia se mai vedea la orizont pe un cer în culorile roz şi violet ale
amurgului când Emmaline auzi în cele din urmă zgomotul copitelor unui cal. Ieşi
afară, oprindu-se lângă calul lui Jim care era încă în curte cu şaua pe el. Un cal
murg înalt pe care călărea Chris intră în curte şi se opri în faţa lui Emmaline.
Chris sări din şa şi îi întâlni privirea. Faţa lui serioasă o făcu să simtă fiori
pe şira spinării. Înainta, strângând şorţul cu mâinile. — Jim a.? — Trăieşte, i-a răspuns Chris trecând cu mâna pe sub nas. Haideţi să
intrăm în casă. Aş avea nevoie să mănânc ceva. — Supa e gata, te aşteaptă. El clătină din cap serios, apoi se îndreptă spre casă. Umerii căzuţi şi
mersul greoi erau ai unui om care ducea o mare povară. Emmaline îndreptă o
rugăciune către cer pentru inima lui mâhnită. Puse un castron de tocană în timp ce Chris se aşeza obosit pe un scaun din
bucătărie. Chris luă lingura, dar în loc să o bage în castron, o fixă pe Emmaline
cu o privire serioasă. — Doctorul spune că sunt mari şanse ca Jim să supravieţuiască. Slavă
Domnului! Zise Emmaline prăbuşindu-se în scaunul din faţa lui. — Muşcătura nu a fost adâncă, probabil că cizma a mai atenuat din forţă. Faptul că l-aţi bandajat a împiedicat veninul să o ia în sus pe picior.
Chris îşi trecu mâna peste faţă şi suspină. — Doctorul a încercat să aspire cât de mult venin a putut şi a pus o
cataplasmă din ficat crud peste muşcătură, dar arată foarte urât. Piciorul lui Jim
este de două ori mai mare, iar el se zvârcoleşte de pe o parte pe alta de zici că nu este în toate minţile. Doctorul i-a dat ceva să-l adoarmă şi m-a trimis acasă. A
spus că nu putem să facem nimic altceva decât să. Aşteptăm.
Chinul din ochii lui Chris îi rupea inima lui Emmaline. — Emmaline, dacă moare. Chris înghiţi greu. — După ce i-am pierdut pe mama şi pe tata, eu şi Jim nu ne-am mai avut
decât unul pe celălalt. Mă mai supăr eu pe el câteodată, dar el. Doar pe el îl mai
am. Nu mă pot gândi să. — Nu te gândi la asta, zise Emmaline prinzându-l de mână. Să nici nu îţi
permiţi măcar să ai astfel de gânduri. — Dar tu nu l-ai văzut cum îşi rotea capul înainte şi înapoi de parcă l-ar fi
torturat cineva.
Chris îşi puse mâna peste ochi şi bărbia începu să-i tremure. Emmaline
trecu în partea cealaltă a mesei şi-i înconjură umerii care-i tremurau, de
asemenea. — Gata, gata. Nu trebuie să te mâhneşti. Jim este cu doctorul, iar acesta
are grijă de el. Acum noi trebuie să ne rugăm să fie bine. Vrei să mă rog eu?
Chris dădu din cap, afirmativ. Emmaline se aplecă şi-şi apăsă obrazul de
părul lui. Închise ochii şi deschise gura să se roage pentru Jim. — Ce imagine frumoasă!
La auzul exclamaţiei dure, Emmaline se îndreptă brusc, iar Chris se
întoarse în scaun. Geoffrey stătea nemişcat în pragul uşii de la bucătărie. In
mână îi atârna o desagă, iar privirea lui arunca fulgere de mânie.
Părea că tot aerul fusese scos din încăpere, iar respiratul era un chin.
Geoffrey de-abia îşi putea crede ochilor-Emmaline îl cuprinsese în braţe pe Chris
Cotler!— Scuzaţi-mă că vă întrerup. O să mă duc la locuinţa de serviciu ca să vă
las să aveţi intimitate, adăugă Geoffrey, mergând înspre cal cu paşi apăsaţi. — Geoffrey, aşteaptă!
Emmaline îl ajunse din urmă şi-l prinse de cot. Chris stătea tăcut în
spatele ei, alb la faţă. — Domnule Garrett, daţi-mi voie să vă explic.
Geoffrey se uită furios înspre cei doi, apoi îşi trase mâna din prinsoarea lui
Emmaline. Expresia rugătoare de pe faţa ei îl umplea de revoltă. Prefera să îl
privească pe Chris, mai degrabă decât să vadă durerea de pe faţa ei. — Eu şi Emmaline nu suntem căsătoriţi. Dacă în absenţa mea v-aţi dat
seama că vă place unul de celălalt, atunci eu nu o să vă stau în cale.
Deschise larg braţele. — Du-te înapoi şi continuă să. Îi faci curte.
Emmaline rămase cu gura căscată, apoi ochii i se îngustară. Îşi încleşta
pumnii. — Curte? Crezi că asta făceam? — Dar înainte de a te întoarce la nevoile tale egoiste, Chris, poate vrei să ai
grijă de acei bieţi cai de afară, zise el arătând înspre caii care erau încă legaţi de
gard în curte cu şeile pe ei. Un bărbat are grijă de calul său.
Se întoarse din nou să plece, dar vocea insistentă a lui Chris se auzi în
urma lui.— Domnule Garrett, aşteptaţi! „VI rog!
O mână mică îl prinse de mâneca de la cămaşă, făcându-l să se oprească. Se uitat la faţa roşie şi furioasă a lui Emmaline. — Tu şi acuzaţiile tale de doi bani! Eşti cel mai nesuferit om pe care îl
cunosc!
Cineva trebuia să-i explice şi ei care este sensul expresiei „a-şi cere scuze.” — După toate cele prin care am trecut eu şi Chris, tu îndrăzneşti să. Emmaline îi dădu drumul la mână şi-i întoarse spatele. — Nu voi mai pierde nici o secundă preţioasă pentru a mă apăra în faţa ta.
Trecu de Chris şi merse cu paşi apăsaţi către casă, apoi strigă peste umăr: — Este tocană pe plită, dacă îţi este foame, dar să nu te aştepţi să te
servesc!
Geoffrey se abţinut să nu-i răspundă înapoi că nu vrea nimic de la ea, nici
măcar tocana ei. — Domnule Garrett.
Ridică mâna în aer şi-1 făcu pe Chris să tacă. — Nu mai este nimic de spus. Trebuie să am grijă de calul meu. Asigură-te
că tu şi Jim aveţi grijă de caii voştri înainte de a merge la culcare.
Apucase calul de hăţuri şi se îndrepta spre hambar. Spera să poată să îşi
pregătească calul înainte să apară Chris sau Jim, ori altfel s-ar fi lăsat cu bătaie.
Geoffrey nu fusese niciodată predispus la a se lupta cu alţii, dar nici nu avusese
vreodată până acum ceva pentru care să merite să lupte.
Scoase pachetele cu seminţe de flori din buzunar şi le aruncă în curte.
Vântul le luă şi le făcu nevăzute în umbrele înserării. Ducă-se. Încerca să se
calmeze în timp ce îşi ţesăla calul şi-i dădea nutreţ proaspăt şi apă. Pregăti calul
cât mai repede ca să poată să iasă din hambar până nu apărea vreunul din
ceilalţi doi bărbaţi.
Deşi era curios să ştie cum o mai duseseră oile în absenţa lui, se gândi că
este mai bine să se ducă direct la locuinţa de serviciu şi să vadă oile în dimineaţa
următoare. Trecu însă pe lângă hambarul oilor, iar privirea îi fu atrasă de nişte
butoaie care erau aşezate în uşă şi care erau aliniate ciudat, unele drepte, altele
într-o parte. Merse încetişor de-a lungul lor. — Ce este asta?
Oile nu-i ofereau nici o explicaţie, iar el se uită spre casă. Ce se întâmplase
oare aici cât timp a fost el plecat? A lăsat butoaiele cum erau şi a mers cu paşi
mari către locuinţa de serviciu. Toată clădirea era în întuneric, ceea ce însemna
că Jim probabil dormea. Foarte bine, căci băiatul nu trebuia neapărat să fie
expus la comportamentul neadecvat al fratelui său, mai ales că şi el avea unele
sentimente pentru Emmaline. Femeia asta colecţiona admiratori, la fel cum alte
femei colecţionau batiste!
Geoffrey stătea pe marginea patului, cu umerii căzuţi. El sperase ca
Emmaline să fie acea persoană care nu îl va părăsi niciodată. In toţi aceşti ani se
agăţase de amintirea ei ca persoană atentă, dulce şi de încredere. Jonathan
Bradford îl asigurase în repetate rânduri că ea îi rămăsese loială, dar acest lucru
nu era adevărat.Când Geoffrey se întinse pe pat şi închise ochii, imaginea^ lui Emmaline şi
a lui Chris îmbrăţişaţi continua să-i bântuie mintea. Încă o dată o persoană pe
care o iubea îl dădea la o parte din viaţa ei.
Geoffrey se trezi cu mult înaintea zorilor şi se îndreptă spre râu cu o bucată
de săpun în mână. Luna era sus pe cer şi strălucea, luminându-i cărarea. Deşi
nu era foarte răcoare, aerul era înţepător şi încărcat de rouă. Înainta cu zgomot,
pământul scârţâind sub fiecare pas pe care îl punea jos. Oare va mai ploua
vreodată în Kansas?
O bufniţă a ţipat şi şi-a luat zborul, sunetul aripilor ei părând aproape
aspru în comparaţie cu susurul blând al apei şi adierea uşoară a vântului. A
ajuns la apă şi s-a dezbrăcat repede de haine, rămânând în izmene. Când a intrat
prima dată în apă, i s-a făcut pielea de găină pe braţe şi a început să tremure, dar
după ce a aruncat apă pe el de câteva ori, corpul lui s-a obişnuit cu temperatura
scăzută a apei. S-a dat cu săpun şi s-a frecat, îndepărtând transpiraţia, murdăria
şi grăsimile de pe el. Dacă ar fi putut numai să spele şi sentimentul acela de
amărăciune.
În visele sale, imaginea lui Emmaline îi apărea şi îi dispărea,
suprapunându-se peste imaginea mamei lui. Îşi iertase mama cu mult timp în
urmă. În ciuda durerii din inimă pe care i-o cauzase când îl părăsise, ea avusese
un motiv bun pentru care plecase-nici o femeie nu trebuia să fie obligată să
rămână alături de un soţ beţiv. Dar nu era sigur că ar putea vreodată să o ierte pe
Emmaline. Construise această fermă pentru ea. Îşi dedicase viaţa pentru ea, iar
cu toate acesteaea îl alesese pe Chris.
Curat într-un final, a ieşit din apă şi şi-a ridicat cămaşa care era lăsată pe
jos. A stat locului câteva clipe, uitându-se înspre răsărit la cerul care devenea roz
şi portocaliu, vestind sosirea unei noi zile. Răsăritul îl umplea întotdeauna de
bucurie şi nerăbdare, dar spectacolul care i se arăta în faţa ochilor în această
dimineaţă îl lăsa rece.
Şi-a folosit cămaşa pe post de prosop pentru a se usca, apoi şi-a luat
pantalonii pe el. S-a aşezat şi şi-a luat în picioare şosetele şi cizmele. S-a ridicat şi
a pornit înspre locuinţa de serviciu cu cămaşa vătuită în mână. S-a oprit brusc la
vederea lui Emmaline care mergea uşor dinspre baie înspre casă. Rochia ei lungă
o făcea să pară fantomatică în lumina dimineţii. Părul îi atârna pe spate, nefiind
prins în nici un fel. Chiar şi de la depărtare îi putea distinge forma frumoasă a
feţei. Dumnezeu să-l ajute, el încă o iubea.
A rămas locului, parcă ţintuit, fixând-o cu privirea, când ea a întors brusc
capul. El şi-a dat seama când-l a observat, deoarece a rămas nemişcată, doar
poalele rochiei unduindu-se în briza uşoară. Au rămas amândoi nemişcaţi,
uitându-se unul la celălalt câteva clipe bune. Când ea a început să se mişte din
nou, Geoffrey a simţit că îi sare inima din piept pentru că ea venea spre el.
O parte din el îşi dorea să plece departe de ea, dar numai un laş ar fi
procedat în acest fel. Era mai bine să regleze lucrurile acum de dimineaţă, fără
Chris şi Jim care să asiste. Aşa că şi-a îndreptat umerii şi a aşteptat până când
ea a fost la vreo doi metri de el. Ea arăta foarte tânără şi inocentă aşa cum era cu
părul despletit pe umeri, iar el îşi strânse cămaşa în pumni pentru a se abţine să
nu o ia în braţe.
— Geoffrey, zise ea în loc de salut sau de vreo altă întrebare. El nu-i
răspunse în nici un fel. — Aseară te-ai înşelat.
În mintea lui apăru imaginea cu ea şi Chris. Trase aer adânc în piept şi
strânse din dinţi. — Ştiu ce am văzut. — Ce ai văzut, reluă ea cu voce joasă, dar intensă, era cum eu încercam
să-l încurajez pe Chris. Era distrus, iar eu încercam să îl calmez. — Distrus.
Geoffrey rosti răstit acel cuvânt. Distrus se simţise şi el, la rândul lui, în
seara precedentă. — Jim a fost muşcat de un şarpe cu clopoţei.
GeofFrey se trase în spate de parcă el ar fi fost muşcat de un şarpe. — Chris-l a dus la Stetler şi-l a lăsat în grija doctorului, dar era îngrijorat
că îşi va pierde fratele. Când tu ai intrat, tocmai mă rugam cu el.
Pe GeofFrey aproape că-l lăsară genunchii în timp ce-i treceau tot felul de
gânduri prin minte. Jim era rănit. Chris avea nevoie de încurajări. Emmaline se
ruga, nevinovată. Emmaline continuă: — Îmi dau seama că ţi-am dat motive să te îndoieşti de mine după ce am
fugit, dar am încercat să îndrept lucrurile. Am rămas la fermă şi am învăţat să fac
toate lucrurile pe care tu mi le-ai cerut. Dar, cu toate acestea, tu continui să nu ai
încredere în mine. Şi Geoffrey, zise ea cu voce pierdută, eu nu pot să rămân
într-un loc unde oamenii nu au încredere în mine. Nu pot rămâne cu o persoană
în care nu am încredere.
Cuvintele ei pline de durere îl afectau mai mult decât ieşirea ei furioasă din
seara precedentă. Îşi dorea ca ea să îl facă în toate felurile, să îl acuze că nu are
sentimente, orice care să-l facă să nu simtă vina care îi apăsa acum sufletul. — Emmaline, eu. — Voi rămâne până la primăvară pentru că, aşa cum tatăl meu a spus
adesea, familia Bradford îşi onorează promisiunile şi nu îndrăznesc să nu respect
înţelegerea dintre noi deoarece tu vei pune capăt relaţiei de afaceri pe care o ai cu
tatăl meu. Dar va trebui să plec, Geoffrey. Nu îţi voi mai permite să mă răneşti
vreodată în acest fel.
Fără să îi dea şansa de a-i răspunde, Emmaline se întoarse şi se îndepărtă, cu părul fluturând ca un steag în urma ei. Soarele care se ivea la orizont lumina
şuviţele roşii ca focul din părul ei despletit. GeofFrey închise ochii ca să nu o mai
vadă, înainte să-i rupă cu totul inima.
Emmaline s-a închis în casă şi s-a sprijinit de uşa solidă, respirând cu
dificultate. Oare tocmai i-a spus lui GeofFrey în mod clar că nu va rămâne aici?
Cum găsise puterea să facă acest lucru?
Când-l a văzut stând în picioare Fără cămaşă pe el în lumina blândă a
zorilor, muşchii puternici ai pieptului lui parcă o invitau să îi mângâie.
Sentimentul pe care îl simţise în acele momente aproape că o Făcuse să se
topească cu totul. Pentru câteva clipe scurte uitase cuvintele lui aspre, uitase suferinţa pe care i-o cauzase, uitase totul, cu excepţia faptului că îşi dorea să o
strângă în braţe.
Reacţia ei plină de intensitate o speriase şi o încântase în acelaşi timp. Şi o
convingea de faptul că îl iubea cu adevărat pe GeofFrey. Din ce alt motiv oare ar fi
putut să fie gata să lase la o parte indignarea în schimbul unei îmbrăţişări?
Trebuia să-şi protejeze inima de altă suferinţă viitoare. Trebuia să se îndepărteze
de GeofFrey. Dacă nu făcea acest lucru, nu va mai putea să plece niciodată la
venirea primăverii. — Doamne, ajută-mă! A zis ea, apoi a închis ochii, bărbia tremurându-i.
Ajută-mă să fac ce trebuie.
Rugăciunea aceea scurtă i-a calmat bătăile puternice ale inimii şi s-a
întors în cameră la ea pentru a se îmbrăca pentru ziua pe care o avea în faţă. A
luat dintr-un cârlig una dintre binecunoscutele ei rochii negre şi apoi s-a oprit. A
ţinut rochia mai departe de ea pentru a o vedea mai bine. Cât şi-ar fi dorit să
poată să poarte şi altceva decât rochiile acestea negre îngrozitoare! Dar nu avea
încotro, decât dacă ar fi cerut cuiva ajutorul. A suspinat, şi-a tras rochia peste
cap şi a închis nasturii.
După ce şi-a prins părul în forma lui atât de familiară deja, s-a dus în
bucătărie şi a aprins focul în maşina de gătit. Când s-a întins să ia o tigaie mică
de pe raft, s-a auzit o bătaie uşoară în uşă. A simţit că o trec fiori când s-a gândit
că o să-l revadă pe GeofFrey atât de curând. A tras aer adânc în plămâni şi a
deschis uşa, apoi aproape s-a aplecat de uşurare. Chris stătea în prag, cu o
expresie de om plouat pe faţă. — Chris.
Cum i-a pronunţat numele, a şi simţit că o cuprinde un sentiment de jenă. Spera că faţa ei nu exprima cât de ciudat se simţea acum în prezenţa lui. O
supăra faptul că acuzaţia nedreaptă a lui GeofFrey putea să aibă un efect atât de
negativ asupra relaţiei ei cu acest om care nu greşise cu nimic. — Te rog să intri. — Mai bine l-aş aştepta pe domnul Garrett.
Ţinea cu o mână pălăria în dreptul stomacului, iar cealaltă mână a întins-o
înspre ea. În palma lui larg deschisă se afla un pachet pătrat de hârtie. — Am găsit asta în curte. Este al dumneavoastră?
Emmaline păşi în faţă şi luă pachetul. Rămase uimită când văzu ce se afla
tipărit pe pachet. — Seminţe de flori! Margarete! Ce frumoase şi vesele par! Exclamă ea cu
lacrimi în ochi. Mulţumesc!
El îşi înclină capul, arătând cu bărbia. — Le-am găsit afară lângă gard. Mai era un pachet, dar se rupsese, iar
seminţele zburaseră, aşa că l-am aruncat.
Emmaline strânse pachetul la sân. — Mă voi bucura aşa de tare când le voi vedea înflorite primăvara viitoare!
Imediat simţi o strângere de inimă. Nu va mai fi aici la primăvara viitoare.
Chris şi-a dres vocea şi s-a mişcat pe loc.— Am de gând să plec în oraş în această dimineaţă şi să văd ce mai face
Jim. Ştiu că Jim a fost la magazinul general de curând şi s-a întors cu provizii,
dar voiam să vă întreb dacă mai aveţi nevoie de ceva.
Emmaline trecu cu degetele peste poalele rochiei. Avea provizii de mâncare,
avea borcane pentru conserve şi chiar un bibelou frumos de pus deasupra
şemineului. Iar acum avea şi seminţe de flori! Singurele lucruri de care avea cu
adevărat nevoie acum erau nişte rochii care să se încheie în faţă, de preferat de
altă culoare decât negrul. Strânse din buze, întrebându-se dacă îndrăznea să îi
ceară lui Chris să aleagă o rochie pentru ea. Dar cum altfel putea să îşi înnoiască
garderoba? — Ştii cumva dacă sunt rochii gata făcute de vânzare în Stetler? Chris s-a
scărpinat în cap. — Sunt pantaloni de lucru şi cămăşi la magazinul cu articole de mercerie.
Nu am avut însă motive să văd dacă au şi rochii, adăugă el cu o grimasă pe faţă, dar dacă au şi alte haine gata făcute, nu văd de ce nu ar avea şi rochii.
Emmaline se pregătea să-l întrebe dacă nu ar vrea să ia una dintre rochiile
ei din debara cu el şi să găsească ceva de aceeaşi mărima, dar cu nasturi în faţă, când văzu cu coada ochiului ceva mişcându-se. GeofFrey se îndrepta înspre ei,
complet îmbrăcat şi cu cămaşa încheiată până sus la gât. Ea tăcu, strângând din
buze, iar Chris se trase un pas în spate încât să existe cel puţin un metru
distanţă între ei.
GeofFrey îşi încetini paşii pe măsură ce se apropia de ei cu umerii încordaţi.
Se uită într-o parte la grădina distrusă, apoi privi spre ei. Când se opri în faţa
pragului, atmosfera era foarte tensionată. — Bună dimineaţa, Emmaline. Chris. Chris dădu din cap, cu privirea
întunecată. — Presupun.
GeofFrey nu mai putea continua. Îşi drese vocea. — Presupun că vei vrea să mergi în oraş ca să-l vezi pe Jim în acesta
dimineaţă. Chris se uită chiorâş la şeful lui. — Da, domnule, aş vrea.
Cuvintele lui erau respectuase, dar din ton i se putea citi iritarea. GeofFrey
se uită lung la Chris, cu o sprânceană ridicată. — Vrei să o iei şi pe Emmaline cu tine?
Emmaline şi-a ridicat bărbia şi a făcut ochii mari când a auzit această
propunere neaşteptată. — Sunt convins ca o să vrea să vadă cu ochii ei că Jim este îngrijit cum
trebuie.
Dorinţa lui de a o lăsa să plece de la fermă însoţită de Chris era cu
siguranţă un alt fel de a-şi cere scuze, dar ea nu putea să îl ierte. Nu putea să
rişte să sufere din nou. Înghiţi nodul care i se pusese în gât din cauza regretelor şi
zise: — Aş vrea să văd ce mai face Jim şi, de asemenea, aş vrea să cumpăr ceva,
dacă se poate.Înţelegea că nu avea bani deloc. Nu voia să folosească banii de zestre pe
care îi ascunsese în hambar. Dacă urma să facă cumpărături, atunci GeofFrey
trebuia să plătească pentru ele. Dar va face el acest lucru?
GeofFrey se uita la ea cu o expresie de nedescifrat pe faţă, în timp ce Chris
îşi vârâse vârful cizmei în pământ, iar două păsări se luaseră la harţă pe
acoperişul cămării. În cele din urmă GeofFrey a oftat şi a dat o singură dată din
cap în semn afirmativ. — Poţi să cumperi orice ai nevoie şi să le pui în cont la mine.
I-a stat pe limbă să-i mulţumească, dar s-a abţinut. Dacă îşi exprima
recunoştinţa va fi din nou legată de el. In calitate de menajeră, merita mai mult
decât un acoperiş deasupra capului şi hrană. Accepta rochia în locul salariului.
Se întoarse înspre Chris şi-l întrebă: — Ai vrea să pleci imediat, sau vrei să iei micul dejun mai întâi? Chris
ridică din umeri. — Nu îmi este foame şi cu cât plecăm mai repede, cu atât mai repede mă
voi întoarce la lucru.
Chris aruncă o privire scurtă înspre GeofFrey. — Nu este uşor să te ocupi de toate de unul singur, aşa că mă voi întoarce
să te ajut.
GeofFrey păşi în Faţă. — Du-te, Chris. Pot să mă ocup de toate atâta timp cât este nevoie. Să ai
grijă de Fratele tău şi să-i spui.
Scoase un oFtat. — Îmi pare rău că a fost rănit. Chris mişcă din cap, formal. — Îi voi spune, domnule Garrett! A zis el, apoi s-a întors spre Emmaline. Vă
voi lua după ce leg caii la căruţă. — Voi Fi gata.
Emmaline stătea în faţa unei oglinzi ovale din colţul magazinului şi îşi
examina înfăţişarea. Deşi putea să fie considerată o dovadă de mândrie să se
examineze atât de mult pe sine, pur şi simplu nu putea să-şi ia ochii de la
oglindă. Nu îşi mai văzuse faţa reflectată în oglindă de foarte mult timp. Persoana
care se uita la ea din oglindă îi părea străină din multe puncte de vedere. Pielea ei
care odinioară era albă căpătase acum o tentă de bronz. Silueta ei care fusese
întotdeauna subţire era acum tonifiată şi puternică, acesta fiind fără îndoială
rezultatul muncii grele pe care o depusese. Părul prins atât de simplu combinat
cu rochia nepretenţioasă de bumbac galben presărat cu imprimeuri de panseluţe
mov dădeau impresia că este cu câţiva ani mai bătrână decât în realitate. Dacă
şi-ar fi imaginat că va arăta atât de mult ca o gospodină după doar câteva luni
petrecute în preerie, probabil că ar fi luptat mai mult pentru a rămâne în Anglia.
Dar ştia că acum înfăţişarea ei exterioară conta mai puţin pentru ea decât ar fi
făcut-o în anii precedenţi. Privindu-se în ochi, a văzut o maturitate, o voinţă
puternică şi o încredere pe care nu le avusese când se privise în oglindă înainte
de a veni în Kansas. Cu siguranţă că aceste calităţi îi vor fi de folos pe viitor.
Chiar dacă în acel viitor se va întoarce în Anglia. — Vă vine bine rochia?Vânzătoarea aruncă o privire prin draperia care servea de paravan între
partea principală a magazinului şi cabina de schimb. Îşi strânse buzele subţiri
când trecu în spatele lui Emmaline şi începu să îi aranjeze umerii şi talia rochiei. — Nu vă vine foarte pe corp, dar este mai bine aşa pentru o rochie de lucru.
Aveţi nevoie de libertate de mişcare.
Ochii ei întâlniră privirea lui Emmaline în oglindă. — Este bună aceasta?
Emmaline dădu din cap în semn afirmativ. — Aceasta de aici şi aceea.
Arătă înspre o rochie verde închis cu trandafiri micuţi roz care se afla pe
spătarul unui scaun. Rochia avea acelaşi model, croită în acelaşi stil simplu, cu
mâneci drepte, cu partea de sus netedă cu un rând de nasturi albi care se
întindeau din talie şi până la gulerul rotund şi cu poale largi. Ambele erau foarte
bune ca rochii de lucru.
Emmaline se grăbi să descheie nasturii rochiei galbene şi adăugă: — Dar aş vrea şi o rochie care să se potrivească pentru a merge la biserică
duminică dimineaţa. Aveţi ceva cu puţină dantelă sau cu mâneca mai bufantă?
Femeia se gândi pentru o clipă, cu un deget sprijinit pe bărbie, apoi faţa i
se lumină. — Aşteptaţi-mă aici.
Draperiile foşniră când trecu repede printre ele. Emmaline îşi scoase
rochia şi rămase în cămăşuţă şi pantalonaşi. Vânzătoarea se întoarse cu o cutie
mare în braţele ei ca două beţe. Zâmbi în timp ce punea cutia pe scaun şi-i
deschise capacul. — Aceasta a sosit cu un transport din est. M-am gândit să o trimit înapoi,
deoarece majoritatea femeilor de aici preferă un stil mai simplu, dar era atât de
frumoasă. Am sperat că va apărea cumpărătoarea potrivită pentru ea.
Dădu la o parte hârtia de protecţie şi scoase o rochie maron închis cu flori
mari de culoare crem. Fiecare petală avea marginile aurite, ceea ce făcea ca
rochia să fie foarte elegantă. Emmaline a suspinat adânc atunci când a văzut-o.
Vânzătoarea a scuturat rochia, ţinând-o de umeri, apoi a întins-o înspre
Emmaline. — Este minunată, nu-i aşa? — O, aşa este!
Emmaline mângâie o mânecă şi admiră dantela crem delicată de la gât şi
de la încheieturi şi fusta plisată. Cât de des se plânsese de peisajul maroniu
plictisitor-pământ maroniu, iarbă maronie, clădiri maronii-şi cât tânjise după
culoare. Cu toate acestea, rochia făcea ca această culoare să pară acum rafinată,
în loc să fie austeră. Femeia răsuci rochia de pe o parte pe alta. — Este de fapt o fustă şi o bluză, dar talia fustei se închide cu nasturi până
sub bluză şi astfel pare că este formată dintr-o singură bucată, având însă şi o
formă frumoasă de clepsidră. Femeia întoarse apoi rochia cu spatele. — Iar bluza are şi o turnură prinsă la ea. Cu aceasta şi cele două rânduri
de volane de la poalele fustei, rochia asta este clar menită să atragă atenţia. Aţi
vrea să o probaţi? Întrebă ea zâmbind.— Cum să nu!
Spre încântarea lui Emmaline, bluza care era mai lungă pe şolduri se
închidea de la gulerul înconjurat cu dantelă şi până jos în talie în partea din faţă, ceea ce însemna că se putea îmbrăca cu uşurinţă de una singură. Când închise şi
ultimul nasture din lemn sculptat, îşi prinse mâinile sub bărbie şi zâmbi la
vederea imaginii ei din oglindă. Vânzătoarea făcu ochii mari şi dădu din cap. — Vai, dar parcă a fost făcută pentru dumneavoastră! Domnişoară
Bradford, trebuie să vă luaţi această rochie!
Emmaline era cu totul de acord. — La ce preţ este?
Suma o făcu pe Emmaline să îşi plece capul. În Anglia nu ar fi avut nici o
strângere de inimă să dea o asemenea sumă extravagantă pe o singură rochie,
dar, cumva anume, acest lucru părea prea cutezător aici în Kansas. Îşi muşca
buza de jos, ezitând. Ce ar spune Geoffrey?
Vânzătoarea îşi încrucişa mâinile şi ridică o sprânceană. — Voi regreta acest lucru, dar o să v-o vând la preţul de achiziţie. După
cum v-am spus, mă gândisem să o trimit înapoi şi atunci aş fi plătit cheltuielile
de expediţie. Dacă v-o dau la preţul ei de intrare, cel puţin nu voi fi în pierdere.
Emmaline rămase cu gura căscată de uimire. — Sunteţi sigură?
Pe faţa femeii mai în vârstă apăru un zâmbet. — Sunt foarte sigură, draga mea. După cum am spus deja, parcă este
făcută pentru dumneavoastră. Iar dacă adăugăm şi o pălărie nouă, şi se întâmplă
să am exact pălăria perfectă din fetru maro închis cu o panglică crem în jurul
borului, atunci e clar că tot oraşul va vorbi numai despre dumneavoastră. Emmaline nu era sigură dacă voia ca tot oraşul să discute despre ea. În
plus, pălăria nu îi era cu adevărat necesară, dar rochiile erau.
Lăsă la o parte dorinţa de a-şi întregi costumaţia cu pălăria de fetru şi
răspunse: — Voi lua rochia, dar îmi va fî de ajuns pălăria de paie pe care o am. Vă
mulţumesc.
Faţa femeii se întunecă pentru o clipă, dar apoi strânse din umeri. — Foarte bine. Dacă vă răzgândiţi şi pălăria va fi cumpărată de altcineva,
voi putea să vă comand alta oricând. Vă las acum să vă schimbaţi. — Cred că voi rămâne în aceste haine, zise Emmaline cu un zâmbet
nesigur pe faţă. Strâmbă din nas în timp ce privea spre rochia neagră pe care o dăduse jos
de pe ea. — Nu doresc în nici un caz să mai port acea rochie vreodată. Femeia a râs
şi a luat cele două rochii pentru lucru. — Voi trece totalul în contul domnului Garrett. — Vă mulţumesc.
Când Emmaline ieşi de după draperie, îşi plimbă privirea prin magazin.
Atenţia îi fu atrasă de un rând de cărţi de pe un raft. Deşi fusese un cititor avid în
Anglia, nu prea avusese timp să citească de când ajunsese în Kansas. Dar venea
iarna şi poate că urma să aibă mai mult timp liber. Curioasă fiind să vadă ce fel de cărţi avea la dispoziţie, traversă încăperea până la raft. O varietate
surprinzătoare de cărţi aşteptau să fie cumpărate.
Îşi trecu degetele pe cotoarele cărţilor, citind titlurile: „Earthly Paradise”
(Paradisul de pe pământ) de William Morris, „20.000 de leghe sub mări” de Jules
Vernes, câteva cărţi scrise de Dickens, Biblia. Emmaline tresări. Copil fiind
avusese o Biblie pe care o lua cu ea la biserică, dar o lăsase în Anglia. Luă Biblia
de pe raft şi o ţinu în palme. Se deschise în locul în care avea o panglică albă ca
semn de carte, începu să citească: — Domnul este Păstorul meu, nu voi duce lipsă de.
Cât de potrivite erau aceste cuvinte, mai ales că ea trăia la o fermă de oi. Se
grăbi să ajungă la tejghea şi-i înmâna Biblia vânzătoarei. — Vă rog să adăugaţi şi cartea aceasta la contul domnului Garrett.
Emmaline plecă de la magazin cu un pachet destul de mare sub braţ, cu paşi
săltând de bucurie. Chris îi spusese că va rămâne la cabinetul doctorului până
când ea va termina de făcut cumpărăturile, aşa că acum Emmaline traversă
strada până la clădirea pătrată cu două nivele care adăpostea atât cabinetul
doctorului, cât şi locuinţa acestuia.
Când intră îl găsi pe Chris stând pe o bancă în sala de aşteptare. Stătea cu
coatele pe genunchi şi cu capul plecat. Auzind uşa a ridicat capul, apoi a sărit
imediat în picioare. — Domnişoară Emmaline!
S-a îndreptat şi şi-a luat repede pălăria de pe cap. — Aţi. Aţi găsit o rochie nouă. Emmaline nu mai avea nevoie să-l întrebe dacă i se părea frumoasă noua
rochie, pentru că înţelegea asta din reacţia lui. Atinse cu vârfurile degetelor
gulerul cu dantelă al rochiei şi râse, sigură pe ea. — Da. De fapt, am găsit trei rochii. Probabil că Geoffrey nu mă va mai lăsa
niciodată să plec în oraş neînsoţită. Chris râse şi el, dar apoi redevenit serios. — M-am tot uitat să văd când ajungeţi. Jim a întrebat de dumneavoastră. Păşi în faţă şi lăsă pachetul pe bancă. — Unde este? — La etaj, în dormitorul din spate al doctorului. Vă voi arăta eu. Arătă cu
mâna în ce direcţie era, apoi o urmă în sus pe scară până ajunseră la un hol. — A doua cameră pe dreapta.
Când Emmaline a intrat în camera unde era Jim, în aer plutea un miros
greu de medicamente, iar ea se lupta cu dorinţa de a-şi acoperi nasul. A
traveresat camera până la patul îngust şi înalt unde zăcea Jim descoperit.
Picioarele lui păroase ieşeau de sub poalele cămăşii de noapte din bumbac.
Umflătura de la muşcătură încă nu dispăruse. Laba piciorului stâng era de două
ori cât dimensiunea ei obişnuită, iar pielea era jupuită şi plină de băşici. Era
respingătoare acea imagine, aşa că s-a întors în cealaltă parte şi i-a atins obrazul. — Jim?
Buzele lui uscate s-au mişcat şi şi-a deschis ochii. A zâmbit într-o parte
când a văzut-o. — Domnişoară Emmaline. Aţi venit!
Vorbea greu, iar această propoziţie simplă suna atât de diferit de
exuberanţa lui obişnuită. Nu-i venea să creadă că la un moment dat i se părea
obositoare vorbăria lui nesfârşită. De acum înainte va asculta cu bucurie orice
discurs al lui Jim, oricât de lung va fi el. — Bineînţeles că am venit, îi răspunse ea. Cum te simţi?
El făcu o grimasă şi închise ochii de durere. — Mă doare. Peste tot. Emmaline se încruntă spre Chris. — Este normal? Nu ar trebui ca durerea să fie limitată la membrul care a
fost muşcat?
Chris scutură din cap. — Veninul pătrunde în sânge şi asta îl face să se simtă atât de rău. — Iar doctorul nu poate să trateze acest lucru?
Ii dădeau lacrimile din cauza suferinţei prin care trecea Jim. Îi mângâie
obrazul fierbinte şi tras. — Trebuie să se mai poată face ceva. Jim o prinse uşor de încheietură. — Domnişoară Emmaline. Bibeloul este încă deasupra şemineului?
Ea se aplecă şi-şi lipi pentru scurt timp obrazul de al lui. — Bineînţeles că este. Pentru asta l-ai cumpărat, nu-i aşa? Aşa că este
acolo şi arată foarte bine. — Deci vă place? — Îl preţuiesc foarte mult. — Atunci. Asta înseamnă că vă place de mine?
Lui Emmaline i se umplură ochii de lacrimi. Puse mâna peste mâna lui. — Da, Jim, îmi place de tine foarte mult. — Atunci. Vreţi să fiţi. Iubita mea?
Ea se uită speriată înspre Chris. Acesta ridică neputincios din umeri. Se
întoarse înspre Jim şi căută cuvinte care să fie directe, dar sensibile în acelaşi
timp. — Cred. Cred că ar trebui să te preocupi acum să te faci bine. Hai să
discutăm despre acest subiect altă dată. — Nu.
Degetele i se încleştară pe încheietura ei. — Spuneţi-mi, domnişoară Emmaline. Am. Am bani. Pot să vă cumpăr.
Bibelouri şi mai multe rochii sofisticate.
Ochii lui care ardeau de febră se făcuseră mari. — Sunteţi atât de. Frumoasă. Ştiam că o să. Emmaline i-a desprins cu blândeţe degetele de pe încheietura ei şi i-a pus
mâna pe pat. — Trebuie să te odihneşti, Jim.
Băiatul s-a zvârcolit agitat câteva clipe, mormăind ceva, dar apoi, spre
uşurarea lui Emmaline. — L a cuprins somnul. Ea s-a uitat în jos la trupul lui inert, cu umerii
căzuţi de părere de rău. De când se gândea Jim la ea ca la o posibilă iubită? Poate
că ar fi trebuit să asculte de avertismentul lui Geoffrey şi să nu petreacă atât de
mult timp cu el. A oftat şi s-a întors către Chris. — Nu. Nu am ştiut ce să îi spun. Chris zâmbi trist.— Nu îl ajută cu nimic să îl minţiţi.
Traversă încăperea până la pat şi se uită cu duioşie în jos la Jim. — Bietul de el, e atât de dus că nu vede că nu aveţi ochi decât pentru
domnul Garrett.
Emmaline s-a dat în spate şi şi-a dus repede degetele la gât. Putea să simtă
pulsul cu vârfurile degetelor. — Eu. Eu. — Nu trebuie să negaţi acest lucru de dragul lui Jim, domnişoară
Emmaline.
Chris îl acoperi pe Jim cu o pătură. — Tot ce aţi făcut la fermă? Cred că nici o altă doamnă aşa fină ca
dumneavoastră din toată Anglia nu ar fi dorit să preia toate îndatoririle pe care le
aveţi dumneavoastră aici.
Se întoarse cu faţa la ea şi-şi încrucişa braţele la piept. — Domnul Garrett a spus că sunteţi diferită. Specială. Că meritaţi să vă
aştepte. Şi a avut dreptate.
Şi-a lăsat capul în jos şi a râs de parcă şi-ar fi amintit o glumă veche. — Trebuie să recunosc că, dacă eu aş fi fost despărţit de logodnica mea
timp de cinci ani, aş fi trecut mai departe şi aş fi găsit pe altcineva. Majoritatea
bărbaţilor pe care îi cunosc ar fi făcut ca mine. Şi nu se poate spune că nu ar fi
fost încurajat în acest sens de vreo câteva domnişoare din acest oraş. O fixă pe Emmaline cu privirea şi îşi termină domol ideea: — Dar bănuiesc că nu sunteţi singura care este diferită. Domnul Garrett
este diferit la rândul lui. S-a dedicat dumneavoastră şi încă vă este dedicat.
Se auzi dangătul unui ceas de jos, apoi ceasul a continuat să bată ora
exactă. Chris s-a încruntat. — Este târziu. Trebuie să ne întoarcem la fermă. Emmaline-l a urmat afară din cameră, dar mintea îi rămăsese la cuvintele
pe care acesta tocmai le rostise.
De îndată ce Chris a ajutat-o pe Emmaline să coboare din căruţă, aceasta
s-a dus în cameră la ea şi s-a schimbat din rochia maro sofisticată în rochia
galbenă de lucru. Trecuse deja de ora unsprezece, iar bărbaţii urmau să se
întoarcă în curând pentru a lua prânzul. Din cauza timpului limitat, se hotărâse
să frigă nişte felii de carne de porc sărată şi să deschidă câteva conserve de fasole.
Dacă mai şi cocea nişte pâine de mălai, atunci bărbaţii aveau cu ce să îşi umple
stomacul.
Când a aşezat farfuriile în dreptul a trei scaune, s-a gândit la picnicurile
plăcute pe care le petrecuse alături de Chris şi de Jim pe verandă. Poate că ar fi o
idee să ducă vasele afară. Dar nu, nu ar fi la fel fără sporovăială veselă a lui Jim.
In plus, picnicurile fuseseră ideea lui Jim, iar a face picnic fără el părea ceva crud,
într-un fel pe care nu putea să-l definească prea bine.
O bătaie în uşă i-a dat de înţeles că bărbaţii sosiseră să ia prânzul. A
ridicat tigaia de pe plită şi s-a uitat înspre uşă. — Am pregătit un prânz simplu, dar. Geoffrey a intrat în bucătărie. Era
singur.— Unde. Unde este Chris? A întrebat ea cu buze tremurătoare.— L-am rugat pe Chris să rămână el cu oile până mănânc eu. Nu îmi place
să le las pe păşunea aceea departe fără să fie supravegheate. Când mă voi
întoarce eu, el poate să vină să mănânce. — Ei, bine.
Ii tremurau degetele când a aşezat tigaia în centrul mesei şi când s-a întins
să ia oala cu fasole. Numai de-ar fi fost şi Chris aici! De ce oare prezenţa lui
Geoffrey o făcea să o ia la fugă? Următoarele câteva luni vor fi agonie curată dacă
nu reuşea să lase deoparte sentimentele care o asaltau de fiecare dată când el era
în preajma ei. — Ia. Ia loc, i-a zis ea. Eu. Eu am uitat să iau unt din cămară. Mă voi
întoarce repede înapoi.
Şi-a ridicat poalele de la rochie şi a mers înspre uşă, dar Geoffrey nu s-a
dat la o parte, aşa că ea a trebuit să se oprească brusc. S-a uitat insistent la
ultimul nasture de la cămaşa lui şi-l a aşteptat să se mişte. El a înghiţit, făcând
să se mişte uşor nasturele. — Îmi place rochia ta. — Mul. Mulţumesc, i-a răspuns ea foind din fustă. — Mă bucur că ţi-ai revenit după moartea unchiului tău.
Ce voia să spună cu asta? Crezuse că ea purtase rochia neagră în semn de
doliu? Dacă era să fie corectă, după şocul iniţial al morţii neaşteptate a unchiului
ei nu se mai gândise prea mult la unchiul ei. Nu fuseseră niciodată prea
apropiaţi.
Privirea aprobatoare a lui Geoffrey o cerceta din cap până-n picioare. — Mama ta a înţeles necesitatea unor haine simple aici în preerie. Este o
alegere foarte bună. Avea mai multe lucruri de clarificat, aşa că-şi apăsă mâna pe stomac şi
zise: — Nu mama este cea care mi-a trimis această rochie. Am cumpărat-o azi
de la magazinul din Stetler.
Geoffrey încruntă uşor din sprâncene. — De fapt, am cumpărat trei. Două rochii pentru lucru şi una pentru
duminică. A. aveam nevoie de ele.
Dar cum ar putea să-i explice de ce era nevoie de ele când el văzuse că ea
avea un cufăr plin cu rochii? — Am cumpărat şi o Biblie. Sper că eşti de acord. Simţea că îi ardea faţa în
timp ce aştepta răspunsul lui. — Dacă voiai să citeşti Biblia, ai fi putut să o împrumuţi pe a mea. Era oare
supărat pe ea că o cumpărase sau se oferea să îşi împartă Biblia cu ea? Nu putea
să-şi dea seama din vocea sau din expresia lui. — Dacă aş lua-o pe a ta, atunci tu nu vei avea din ce citi. Cred că este mai
bine să am Biblia mea. Dar dacă tu crezi că este o cheltuială inutilă, atunci o voi
returna.
În loc să îi răspundă, el a băgat mâna în buzunarul de la cămaşă. Când
şi-a scos mâna, ţinea în palmă un bumb mov ofilit. — Am găsit asta pe păşune. Se potriveşte cu florile de pe rochia ta.
Lui Emmaline i-au dat lacrimile. Clipi repede şi a arătat înspre blat.— Te. Te rog să o laşi acolo. Trebuie să iau untul.
Trecu repede pe lângă el, înainte ca el să mai apuce să mai zică ceva.
Ajunsă în cămară, îşi apăsă cu palmele obrajii fierbinţi şi închise ochii. Din
adâncul sufletului ei se ridica o rugăciune plină de fervoare. Nu acum. Te rog să
nu îl laşi să-mi dea flori acum. Nu când sunt atât de hotărâtă să plec la
primăvară!
Dar era deja prea târziu. Imaginea acelui bumb mic şi drag ocrotit în palma
lui va rămâne pentru totdeauna întipărită în mintea ei.
Geoffrey se plimba printre oi după ce îl trimisese pe Chris acasă pentru a
lua prânzul, dar mintea îi era tot la Emmaline. Dacă până atunci reuşise să-şi
înăbuşe sentimentele pe care le avea pentru ea, acestea izbucniseră brusc după
ce o văzuse în acea rochie drăguţă galbenă-culoarea răsăritului de soare.
Behăitul mulţumit al oilor când se odihneau reuşea de obicei să îl
liniştească, indiferent de ce îi tulbura mintea, dar acum nu putea să liniştească
gândurile lui tulburate. Faptul că ea spusese că avea nevoie de Biblia ei trezise în
el un sentiment ciudat. Poate că era un gol sufletesc. Când fusese oare ultima
dată când el a deschis Biblia pentru a găsi pace şi călăuzire în Cuvântul lui
Dumnezeu? În toţi anii cât lucrase la a pune pe picioare această fermă, rar se
întâmplase să treacă o zi fără ca el să citească din Scriptură. Uneori citea un
verset sau două, dar cititul Bibliei făcea parte din activităţile lui zilnice asemenea
mâncatului, dormitului, lucrului. Dar îşi pierduse acest obicei. Şi nu ştia din ce
cauză.Mângâie capul unei oi, apoi se îndreptă de spate şi privi dincolo de oi la
ţinutul pustiu. În timp ce vara lăsa locul toamnei, el vedea prea puţine diferenţe
în preerie. Vara fierbinte şi secetoasă făcuse ca pământul maroniu şi sfărâmicios
să arate deja ca şi când ar fi fost toamnă târzie, cu mult înainte ca acest lucru să
apară şi în calendar. Distrugerile cauzate de lăcuste, inclusiv faptul că lăsaseră
copacii fără nici o urmă de frunze verzi, făceau ca peisajul să arate ca unul de
iarnă. Era de ajuns pentru a face pe oricine să-şi piardă speranţa. — Când ai de gând să ne dai ploaie, Doamne? Întrebă el către cer.
Tonul lui era recalcitrant, dar se hotărâse să fie sincer faţă de Dumnezeu şi
să nu îşi ceară iertare pentru acest lucru. Ploaia le fusese refuzată de prea mult
timp, iar rugăciunile rămăseseră fără răspuns. Poate că acesta era o parte din
motivul pentru care stătuse departe de Dumnezeu în ultimele luni. Poate că
Dumnezeu îşi întorsese faţa de la Geoffrey Garrett şi chiar de la întreg statul
Kansas. Dovada era peisajul dezolant din jurul lui.
Încă o dată îi trecu prin faţa ochilor imaginea lui Emmaline. De ce oare
sosirea ei îi dădea mai degrabă un sentiment de pierdere decât de împlinire? Îşi
făcuse atât de multe speranţe legate de faptul că ea venea la el, speranţe care
rămăseseră neîmplinite. — Domnule Garrett?
Geoffrey tresări la auzul vocii scăzute a lui Chris. Nici măcar nu auzise
când se apropiase calul. — Am terminat de mâncat. Voi duce eu turma la apă dacă aveţi nevoie să
faceţi altceva.Geoffrey îşi muşcă buza, gândindu-se la îndatoririle pe care le avea de
terminat. Cea mai presantă era să îşi scrie registrul de cheltuieli după călătoria
pe care o făcuse pentru a cumpăra nutreţ. Un lucru pe care îl învăţase de la tatăl
său era să îşi ţină în ordine înregistrările fiscale. Dar cât de des se jucase
Franklin Garrett cu cifrele pentru a acoperi sumele mari de bani pe care le
pierduse din cauza obiceiurilor fără nici un scrupul, printre care cheltuirea
avutului firmei sale? Lăsă la o parte gândurile legate de tatăl său şi se întoarse
către Chris. — Am de rezolvat ceva cu nişte hârtii.
Se strecură încet printre oile care se odihneau, având grijă să nu le
deranjeze făcând mişcări bruşte. Ajunse la cal şi se opri. — Chris, ţi-a spus doctorul ceva despre cât timp mai are Jim nevoie de
îngrijirea lui?
Faţa bronzată a lui Chris se încruntase îngrijorată. — Nu ştia acest lucru. Mi-a spus că îmi va da de veste dacă starea lui Jim
se va înrăutăţi. Eu speram că. Vedeţi.
Îşi trecu un deget pe sub nas. — Speram să pot să mă duc în fiecare zi să verific cum se mai simte. Deşi
acest lucru însemna că va avea mai puţină forţă de muncă la fermă, Geoffrey nu
putea să îl împiedice pe Chris să petreacă timp cu fratele lui care trecea prin
suferinţă. — Bineînţeles. Te poţi duce în fiecare dimineaţă la el, atâta timp cât este
nevoie.
Apoi îşi aminti de altceva. — Mâine când te duci în oraş, să-l rogi pe telegrafist să trimită un mesaj la
Moreland ca să întrebe de nutreţul pe care l-am cumpărat. Va sosi cu trenul şi va
trebui să mă ocup de transportul acestuia de la gară la fermă. Când trimiţi
mesajul, să instruieşti muncitorii de la calea ferată să acopere baloturile cu o
prelată sau cu o pânză ca să le ferească într-o oarecare măsură de insecte şi de
vânt. — Aşa voi face.
Geoffrey călări până la locuinţa de serviciu şi se aşeză la biroul din colţ,
lângă fereastră. Deschise registrul şi trecu în el cu grijă sumele cheltuiete pentru
mâncare, transportul cu trenul pentru el, pentru cal şi pentru baloturile de ovăz.
După ce calculă totalul, s-a uită lung la sumele din josul coloanelor.
O mare parte din banii lui lichizi se dusese pe biletul de clasa I pe care îl
cumpărase pentru Emmaline pe vasul SS Wyoming şi pe serviciile unei cameriste
pentru ea. Nu-şi putea imagina de ce mai avusese ea nevoie de rochii noi. Sau
poate că cele pe care le avea în cufăr nu puteau fi purtate ca rochii de lucru.
Cheltuielile cu cele trei rochii şi cu Biblia pe care ea le adăugase în contul lui de la
magazin cu siguranţă că nu făcuseră decât să-i mărească considerabil datoria.
Fuseseră prea multe cheltuieli neprevăzute în ultimul timp: plata
serviciilor medicale pentru Jim, ovăzul şi cheltuielile de transport, rochiile lui
Emmaline. Iar dacă trebuia să cumpere mâncare pentru a compensa distrugerile
pe care lăcustele le provocaseră în grădină, punând la socoteală inclusiv
mâncarea aruncată după dezastrele gastronomice de la început ale lui Emmaline, se putea să nu fie îndeajuns de mulţi bani pentru a le ajunge până la următoarea
vânzare a lânii şi a mieilor. Când venise în America, făcuse o promisiune faţă de
el însuşi că nu va face datorii. Datoriile duseseră la declinul tatălui său, datorii
cauzate de jocurile de noroc şi de băutură, două lucruri pe care Geoffrey Garrett
nu le va face niciodată. Dar, uitându-se la sumele meschine pe care el le
aşternuse pe foaie cu scrisul lui de mână ordonat, se întrebă dacă va reuşi să-şi
ţină promisiunea de a nu intra în datorii.
Închise ochii şi apăsă cu degetele mari pe ploape până când începu să vadă
steluţe, dar tot nu reuşi să uite imaginea sumelor din josul paginii din registru.
Bombăni neînţeles şi închise cu zgomot registrul cu coperte de piele.
Dar apoi îşi aduse aminte de ceva. Mai avea acces la o sumă substanţială
de bani: zestrea lui Emmaline. Promisese că nu îi va cere acei bani până când nu
vor fi căsătoriţi legal, dar nimeni nu ar putea gândi ceva de rău dacă i-ar folosi
acum. Chiar dacă şi-ar încălca promisiunea şi s-ar întoarce în Anglia, din punct
de vedere etic acei bani erau ca o compensaţie pentru el. In principiu nu voia să
se atingă de bani, dar dacă se punea problema să continue activitatea de la fermă
pentru a nu fi obligat să renunţe la ea, atunci va folosi zestrea. Dar nu trebuiau
să mai apară „cheltuieli neaşteptate”. Se ridică de pe scaun şi ieşi afară. Până acum oile se vor fi bucurat de
adăpatul lor de după-amiaza, iar Chris le va aduce acasă în scurt timp pentru a
le pregăti de seară. La cină va discuta cu Chris şi Emmaline despre importanţa de
a face economii. Poate că el şi Chris ar putea să plece la vânătoare. O căprioară, sau chiar mai bine, un urs, deşi aceştia erau rari pe aici, va face ca rezerva lor de
hrană să crească. În mod obişnuit păstra câţiva miei după tăiere, dar în acest an acest lucru
nu era posibil. Avea mai puţine oi, deci vor fi mai puţini miei, ceea ce însemna că
ieşeau mai puţini bani din vânzarea de carne. I se strânse stomacul de
îngrijorare.
Bătu din picior şi decise că ar fi înţelept să facă un inventar al resurselor
lor actuale de hrană. Apoi traversă curtea cu paşi mari şi se duse direct în pivniţă. Coborând pe scări, aerul rece îl izbi trimiţându-i nişte fiori bineveniţi. Ajunse jos
şi rămase nemişcat, respirând adânc. Era un miros familiar plăcut de pământ,
legume şi carne afumată. Când ochii i s-au familiarizat cu interiorul întunecat de sub pământ, s-a
dus către coşurile de nuiele aliniate lângă peretele dinspre vest. Trei dintre ele
erau pline ochi de cartofi care aveau pământ pe ei, iar două coşuri dădeau peste
cu napi şi sfeclă. Aruncă o privire rapidă în coşul cu struguri de anul trecut şi
văzu că era aproape pe terminate, dar mai găsi şi un coş cu nişte fructe uscate şi
încreţite care se afla în apropire, pe o ladă întoarsă cu susul în jos. Luă o bucată
şi muşcă puţin din ea. Măr? Avea un gust uşor amar, dar o aromă plăcută. Duse
la gură restul de măr. De unde aveau ei mere uscate?
Se întoarse, încă mestecând, şi rămase cu gura căscată la vederea
rafturilor construite pe peretele opus. Erau zeci de borcane cu fasole, mazăre,
morcovi şi roşii aşezate organizat pe rânduri. Ridică un borcan cu morcovi tăiaţi
felii şi îl clătină în palmă. Era mai multă mâncare aici decât s-ar fi aşteptat. Poate
că până la urmă nu trebuia să-şi facă atâtea griji pentru iarnă.
