Promisiunea primăverii

➖

Se uitau unul în ochii celuilalt, cu feţele la câţiva centimetri una de alta.
Emmaline vedea reflectarea furiei ei în pupilele lui Geoffrey. Era uimită de
comportamentul ei pentru că nu se mai revoltase niciodată cu atâta îndrăzneală
faţă de cineva. Poate că acest ţinut aspru deja o modela într-o persoană nouă. Geoffrey ridică ochii în tavan şi trase adânc aer în piept. Când se uită
înspre ea, îi dispăruse sentimentul de enervare de pe faţă. — Nu vreau să mă cert cu tine, Emmaline.
Adunându-şi tot curajul pe care şi-1 descoperise de curând, I'. Mmaline îşi
trase umerii în spate. — Atunci, te rog frumos să nu îmi mai găseşti cusururi la orice fac. Aşa
cum mi-ai spus înainte de a mă aduce aici, am multe de învăţat despre ce
înseamnă să fii soţia unui fermier.
A înghiţit cu greu şi şi-a pus mâinile în sân. — Acum observ că şi tu mai ai multe de învăţat despre ce înseamnă li fii un
soţ. Încruntarea de pe faţa lui o făcu să se oprească puţin, dar apoi îşi termină
ideea.— Nu poţi să pretinzi că mă iubeşti şi apoi să nu ai încredere în mine.
Iubirea şi încrederea sunt inseparabile, Geoffrey. Acuzaţia pe tare mi-ai adus-o în
această dimineaţă. Făcu o pauză, amintirea cuvintelor lui aspre fiindu-i încă proaspătă în
minte. Îşi ridică bărbia şi zise: — Nu sunt o femeie uşoară. — Nu am spus că eşti o femeie uşoară. — Dar ai insinuat acest lucru.
Geoffrey o prinse de cot şi o îndrumă înspre masă. — Emmaline, te rog să iei loc.
Rugămintea lui o convinse să tragă un scaun şi să se aşeze ţeapănă pe
marginea lui. Geoffrey se aşeză în partea opusă şi îşi împreună mâinile peste
masa plină de firimituri de pâine. — Îmi cer scuze pentru cuvintele pe care le-am spus în această dimineaţă. Când am văzut mâinile lui Jim pe umerii tăi. Nu mi-a plăcut, zise el, cu degetele
strânse.
Se pare că doamna Tildy avusese dreptate când îi vorbise despre gelozia lui
Geoffrey.
El o fixă hotărât cu privirea şi zise: — Emmaline, trebuie să înţelegi că eşti o femeie foarte atrăgătoare.
Prezenţa ta aici ar putea duce la. Tentaţie.
Ea era încântată de spusele lui privind faptul că era atrăgătoare, dar şi
neliniştită oarecum: — Doar nu crezi că Jim sau Chris ar. ar.
Nu reuşi să continue să spună cu voce tare ceea ce gândea. — Cred că sunt oameni şi ei şi ar răspunde la o invitaţie, fie ea reală sau
imaginară. Şi din moment ce încă nu suntem căsătoriţi. — Dar Jim e abia un băietan. Nici măcar nu se rade.— Şi un băietan poate avea sentimente asemenea unui bărbat. Tonul
serios al vocii lui GeofFrey puse capăt altor proteste. — Trebuie să locuim toţi aici, aşa că. ai grijă. Ar fi mai bine dacă nu ai fi
singură cu niciunul dintre cei doi lucrători mai mult decât este nevoie. Mă voi
asigura că Jim şi Chris vor înţelege care le sunt limitele. Dar şi tu trebuie să-ţi
faci partea ta.
Înainte ca ea să poată să răspundă, el se ridicase şi arătase cu mâna înspre
chiuvetă, traversând până în capătul celălalt al camerei. — Este săpun cu leşie pe blat, lângă chiuvetă. Rade puţin din el în chiuvetă
şi amestecă puternic pentru a face spumă. Apoi poţi să speli vasele.
Ce om! Chiar trebuie să dea tot timpul ordine? Din nou o cuprinse dorinţa
de a fugi din acest loc.
Uite ce mă gândeam io. Tildy aşteptă până când Ronald îşi îndreptă atenţia
asupra ei, nu asupra farfuriei. Când bărbatul acesta era preocupat de mâncarea
lui, cuvintele îi intrau pe o ureche şi îi ieşeau pe cealaltă. — Domniţa Emmalion a fost crescută colo peste apa cea mare, într-o casă
frumoasă. Presupun că nu ştie mare lucru despre viaţa asta grea.
Faţa lui Ronald deveni gânditoare. — Cre' că ai dreptate.
Ridică o bucată de pâine de pe farfuria lui cu buline şi o înmuie în sos. — Da noi ăştia ştim câte ceva despre viaţa asta grea, aşa-i? Tildy îşi lăsă
capul în jos. — Da, noi ştim cum e. Necazuri cu grămada, răspunse ea, apoi arătă cu
degetul înspre el. Da' şi binecuvântări. O grămadă de binecuvântări. Domnu' a
fost bun cu noi. — Aşa-i.
Ronald îşi băgase pâinea în gură şi o mesteca încet, pe faţa lui putându-se
citi o nespusă plăcere.
Lui Tildy întotdeauna îi plăcuse cum îşi savura Ronald mâncarea. Putea să
nu pună pe masă decât pâine din mălai şi o fiertură de verdeţuri, dar el tot
savura fiecare îmbucătură. Uneori se întreba dacă plăcerea lui de a mânca nu
venea dintr-o vreme când dusese lipsă de mâncare, dar nu-l a întrebat niciodată
despre asta. Erau unele lucruri pe care nu ţi-ai fi dorit să le cunoşti vreodată. — Şi uitându-mă io aşa la cât de bun a fost Domnu' cu noi şi am învăţat
cum să facem din locu' ăsta aspru un loc bun în care să stăm, adăugă ea, mă
gândeam că poate pot să fac ceva să o ajut şi pe fata aia tânără a lui Geoffrey.
Ronald ridică din sprâncene. — Şi-o s-o înveţi tu cum se trăieşte greu? Tildy începu să râdă. — Cred că nimeni n-are nevoie de lecţii de-ăstea. Viaţa are ea grijă singură
de asta. Nu domne, o s-o învăţ cum să supravieţuiască în condiţii grele. Pentru că
pe cât îs de sigură că Domnu' a făcut ceru' albastru, la fel ştiu că ea o să se
lovească de nişte încercări tare grele în locu' ăsta bătut de vânt. — Şi crezi tu că fătuca aia va vrea ea să asculte de o femeie bătrână de
culoare ca tine? Să nu-ţi pară rău.
Pe Tildy o apucară nervii. Îi plăcea idea că bărbatul ei încerca să o protejeze, dar era cu totul altceva când el se punea în calea ei când ea voia să facă ceva.— Bunu' Dumnezeu mi-a pus mie pe inimă fata asta şi tre' să ascult de
chemarea Lui. Aşa că o s-o ajut.
Ronald se întinse peste masă şi îşi puse mâna bătătorită peste a ei. — Eşti o femeie tare cumsecade, Tildy Senger! — Tu ar trebui să ştii mai bine, nu?
Au râs amândoi. Tildy îl strânse uşor de mână, apoi se ridică şi începu să
strângă lucrurile de pe masă. — Nu ştiu io prea bine de ce are domniţa Emmalion nevoie, da ştiu sigur că
are nevoie de o prietenă. Parcă era un mieluşel rătăcit când a venit azi aci. Aha,
ca un mieluşel rătăcit.
Când încercă să-i ia farfuria, Ronald se ţinu de ea. — Pot să mai iau o bucată din plăcinta aia dulce? Tildy se lăsă pe spate şi
ridică o sprânceană. — Da' ai mâncat deja două bucăţi! — Ştiu eu asta, da' unde scrie că un bărbat nu poa' să mănânce trei bucăţi
de plăcintă? — Îţi aduc acu' o altă bucată, da' să n-o mănânci şi pe ultima. O să i-o duc
mâine dimineaţă domniţei Emmalion. Nu i-ar strica fetii alia să se mai îngraşe
oleacă.— Ei, asta da, plăcintă!
Emmaline nu se putu abţine să nu zâmbească la auzul exclamaţiei
extaziate a lui Tildy. Se hotărî să nu se mai gândească la cele trei plăcinte care nu
i-au ieşit bine şi care zăceau acum pe fundul găleţii de gunoi de sub blatul de
lucru şi să se concentreze numai pe succesul actual-o plăcintă perfectă şi
frumoasă cu cartofi dulci. — Mulţumesc că m-ai învăţat cum să o fac, doamnă Tildy. Emmaline se
aplecă peste plăcintă şi o mirosi. Mirosul de scorţişoară amestecat cu cel de
nucşoară făceau să i se strângă stomacul de poftă şi să vrea să guste o bucăţică. Dar o va păstra pentru cina din seara asta. Ce surprinşi vor fi bărbaţii! — E o mare plăcere pentru mine să-ţi împărtăşesc din reţetele mele,
scumpo! Zise Tildy, cu ochii ei căprui strălucindu-i de bucurie. Şi tu-mi dărui mie
ceva pentru că asculţi la ce-ţi zic eu.
Lui Emmaline îi dădeau lacrimile. În ultimele două săptămâni, femeia
aceasta de culoare petrecuse zilnic o parte din timp la ferma Chetwynd
învăţând-o cu răbdare să facă de toate. Emmaline putea acum să facă focul de
una singură şi să regleze cât de puternic să fie focul. Ştia să umple rezervorul cu
apă astfel încât să aibă apă caldă ori de câte ori avea nevoie. Acum înţelegea de ce
trebuie să îngroape gunoiul pe care îl arunca pentru a nu avea ca invitaţi coioţi şi
ratoni la uşa din spatele casei. Erau momente când se simţea ca un adevărat
pionier din Kansas.
Până şi abilităţile ei de bucătăreasă se îmbunătăţiseră. Friptura din seara
precedentă, deşi era mai tare decât intenţionase ea, nu era nici carbonizată, dar
nici crudă. Cartofii şi morcovii erau fierţi perfect, pentru că acum ştia cum să îi
înţepe cu furculiţa pentru a vedea cât sunt de făcuţi. Putea să facă ouă prăjite, să
coacă pâine de mălai şi să facă tocană, dar nu şi tocană de măruntaie.Cât despre curăţenie, Tildy a împletit nişte nuiele rigide, a făcut o mătură
din ele şi a învăţat-o pe Emmaline cum să măture fără să ridice tot praful în aer.
Era clar că treburile lui Tildy rămâneau nefăcute cât timp stătea ea atât de mult
cu Emmaline, dar cu toate acestea, nu rostise nici o vorbă prin care să se plângă. În plus, nici măcar o clipă nu a făcut-o pe Emmaline să se simtă prost pentru
lipsa ei de cunoştinţe. Nici nu explica bine paşii pe care trebuia să îi facă
Emmaline, că Tildy o şi lăuda pentru eforturile depuse. Tildy a anunţat-o că
săptămâna viitoare urma să o înveţe cum să facă pâine. După succesul de azi cu
plăcinta, Emmaline se simţea gata să accepte provocarea coacerii unei pâini
rumenită perfect. — Niciodată nu am ştiut cât efort presupun treburile dintr-o gospodărie,
zise Emmaline atingând uşor cu degetul foaia subţire de deasupra plăcintei. Ceva
atât de simplu, ca de exemplu a coace o plăcintă, presupune atât de multe etape!
Când altcineva face toată treaba, nu cred că poţi aprecia îndeajuns de bine câtă
muncă a depus, adăugase ea, lăsându-şi capul într-o parte şi privind-o
gânditoare pe Tildy. Nu-i aşa? — Ei, acu', copilă! Cum eu am fost dintotdeauna cea care a muncit, nu
cred că pricep prea bine ce zici tu acolo, da' era ceva undeva în Cartea Sfântă-îşi
lovi uşor buzele groase cu degetul-cred că prin Ecleziastu', da' nu-mi aduc
aminte bine unde. Era ceva de genu' că nu e nimica mai bun pentru un om.
Decât să se bucure de lucrarea mâinilor lui. — Citeşti Biblia în fiecare zi? O întrebase Emmaline, pentru că în tot
timpul petrecut împreună, Tildy îi spusese frecvent citate din Scriptură. Un zâmbet ghiduş luminase faţa lui Tildy. — O, nu! Nu citesc eu singură. Da' nevasta stăpânului ne-a vorbit despre
Cartea Sfântă nouă, sclavilor. Zicea ea că e datoria ei de creştin. Şi tare-i mai
plăceau versetele despre muncă! Poate că voia să-i facă pe muncitori să se
bucure că trudesc, în loc să lenevească. Lui Emmaline i se părea impresionant că Tildy reuşise să memoreze atât de
mult din Scriptură doar din ceea ce i se citise cu voce tare. Poate că ea nu fusese
îndeajuns de atentă la predici pe parcursul vieţii ei, din moment ce nu putea să
citeze nici un verset. — Deşi mă bucur de un lucru dus cu bine la capăt, nu pot să spun cu
sinceritate că îmi face plăcere să lucrez cât e ziua de lungă. Ii veneau în minte tot felul de amintiri de acasă-orele petrecute aranjând
flori în vaze minunate, citind cărţi, plimbările lungi prin cimitirul plin de
margarete, brodatul fluturilor delicaţi şi al panseluţelor pe pânza de bumbac alb.
Acele activităţi, deşi nu erau suprasolicitante, îi aduceau bucurie în felul lor. — Când munceşti din greu, te simţi şi recompensat, insistase Tildy,
proptindu-şi mâinile în şolduri. Când Ronald al meu pleacă de la masă cu un
zâmbet larg pe faţa aia a lui, mă bucur să văd că a plecat satisfăcut. Nu te bucură
să-l vezi pe Geoffrey cum se lasă pe spate şi se bate pe burtă după ce a mâncat
bine?
Emmaline tresări. Oare învăţa toate aceste lucruri pentru a-i face pe plac
lui GeoflFrey? Sau le făcea ca să-şi dovedească sieşi că poate să facă faţă
provocărilor din preerie? Tildy arătă spre plăcintă.— Nu eşti tu mândră de ce ai învăţat azi? Acu' poţi să chemi oameni pe la
tine şi să stea în salon cu tine şi poţi să-i serveşti cu plăcintă făcută cu mâinile
astea două ale tale. — Dar nu ştiu pe nimeni aici în afară de tine.
Emmaline încercă să se imagineze stând cu Tildy în salon, bând ceai şi
mâncând plăcintă, dar nu reuşi. — N-ai întâlnit pe nimeni când ai fost duminică la biserică? Emmaline
ridică din umeri. — Bineînţeles că am întâlnit, dar nu poţi forma prietenii doar văzând nişte
oameni pentru scurt timp. — Ei bine, îl ai pe Geoffrey, a zis Tildy, apoi s-a încruntat. Seara nu staţi şi
voi de vorbă unu' cu altu' despre ce s-a petrecut în ziua aia? L'oate mai citiţi şi voi
din Scriptură câte ceva şi vă rugaţi împreună?
Emmaline dădu din cap în semn că nu. — Stăm împreună pe verandă, pentru că e mai răcoare acolo, dar el e cel
care vorbeşte în general. Îmi spune ce a făcut peste zi şi îmi spune cât de diferit ar
fi trebuit să fac eu lucrurile.
Devenise defensivă. Cât se săturase de Geoffrey care scotea în evidenţă tot
ce nu făcea ea bine! Se uită din nou la plăcintă şi apoi îşi ridică mândră bărbia.
Nu o să aibă nimic de comentat în privinţa plăcintei! — Geoffrey se ocupă toată ziua de oi şi de pământ, iar zilele mele sunt
destul de pline ocupându-mă de treburile casei şi de grădină, adăugă ea.
Pe faţa lui Tildy apăru o expresie ciudată, un amestec de iritare şi părere de
rău. Îşi puse mâna pe umărul lui Emmaline. — Vara e timpul în care se munceşte, se pune deoparte ca să
supravieţuieşti lunilor de iarnă. Geoffrey are o grămadă pe cap acu', da' aşteaptă
şi tu să vină iarna, când treburile se mai împuţinează şi-o să aveţi timp să staţi şi
să vorbiţi aşa cum vrei tu.
Emmaline nu răspunse. Iarna părea atât de departe, iar acum
singurătatea era singurul ei tovarăş. Nu se simţea mai aproape de Geoffrey acum
decât atunci când îi despărţea oceanul. Iarna era doar un alt anotimp pe care
trebuia să-l depăşească înainte de a se întoarce în Anglia.
Prin fereastra deschisă se auzi zgomotul unei căruţe pe pământul tare. Lui
Tildy i se lumină faţa uitându-se spre partea din faţă a casei. — Ăla tre' să fie Ronald al meu care vine să mă ia acasă unde mă aşteaptă
treburile mele.
O îmbrăţişa scurt pe Emmaline, mângâindu-i spatele în sus şi în jos cu
palma ei groasă. — Pune plăcinta aia sub un ştergar la rece şi scoate-o la cină să le faci o
surpriză. Bărbatu' tău n-o să mai încapă în el de mândru ce-o să fie când o să
vadă ce-ai făcut tu azi.
Emmaline o îmbrăţişa şi ea. — Mulţumesc din nou pentru ajutor. Ne vedem mâine.
Tildy ieşi pe uşă, cu poalele ridicate încât i se vedea partea de sus a
pantofilor ei maro uzaţi. Emmaline se duse la fereastră şi-1 privi pe Ronald cum
sare din căruţă şi îi dă mâna soţiei sale. Ea a chicotit, i-a luat mâna şi a urcat în căruţă. Ronald s-a urcat lângă ea şi şi-a făcut timp să îşi frece umărul de umărul
ei. Şi-au zâmbit unul altuia, un zâmbet care transmitea bucuria de a fi împreună
din nou, apoi el a lovit măgarii cu frâiele. Căruţa a plecat hurducâindu-se pe
drum, în timp ce Tildy era lipită de Ronald, cu capul acoberit de bandană sprijinit
pe umărul lui.
Cuprinsă de gelozie, Emmaline se îndepărtă de la fereastră. Se întoarse la
maşina de gătit şi privi îndelung la plăcinta cu cartofi dulci. Ochii i se împânziră
de lacrimi. Îi trebuia ceva mai mult decât o plăcintă pentru a-şi reface relaţia cu
Geoffrey.
Se duse în dreptul uşii deschise şi se uită la întinderea nesfârşită a preriei.
Numai de-ar fi putut cineva să întoarcă timpul! Cât i-ar fi plăcut să mai petreacă
încă o zi cu Geoffrey în Anglia, să se plimbe unul lângă altul pe străzile din micul
lor sat, cu mâinile care li se atingeau din când în când, cu privirile care li se
întâlneau pentru ca apoi să se uite fiecare în altă direcţie, cu faţa mereu
acoperită de zâmbete de mulţumire!
În acele vremuri, inima ei bătea tare de bucurie când el era în preajma ei.
Acum, ori de câte ori se apropia de ea, simţea cum pulsul îi creşte de teamă. Oare
va înceta vreodată să plângă după Anglia şi după tot ce lăsase în urmă? Se roti
înspre mătura din colţ, poalele rochiei învârtindu-i-se după glezne. Rochia
neagră se potrivea cu atitudinea ei veşnic abătută. Începu să măture, apoi
aruncă mătura deoparte.
În Anglia, ea şi Geoffrey se plimbaseră de multe ori prin grădină, Împărtăşindu-şi cele mai profunde speranţe şi visuri şi de multe ori Geoffrey îi
oferise câte un buchet de margarete proaspăt culese. Sufletul ci tânjea să vadă
nişte margarete, sau panseluţe sau rochia rândunicii. Dacă ar fi putut să culeagă
un buchet de ceva colorat şi vesel şi să-l pună pe masă, cu siguranţă că s-ar mai
fi înveselit şi ea. Poate că florile ar fi fost o amintire a Angliei, a acelor zile
minunate şi lipsite de griji ale prieteniei dintre ea şi Geoffrey. Poate şi el şi le-ar fi
amintit.
Odată luată decizia, îşi puse o bonetă pe cap şi se îndreptă spre uşă. Geoffrey se opri la pompa de afară pentru a se spăla înainte de a intra în
casă ca să ia cina. Îşi petrecuse o mare parte din zi construind un canal prin care
apa să curgă de la râul Solomon până la un bazin aflat între două păşuni. Îl
dureau toţi muşchii şi era obosit, dar a trebuit să se asigure că adâncimea şi
lăţimea canalului lăsau apa să curgă într-un asemenea fel încât oile să se simtă
liniştite şi nu speriate.
Dacă apa curgea prea repede, oile fricoase ar fi refuzat să se apropie şi să
bea, dar dacă apa era nemişcată, atunci devenea stătătoare şi ar fi putut fi
periculoasă dacă oile beau din ea. Responsabilitatea de a avea grijă de oi i se
părea atât învigorantă, cât şi epuizantă, dar îndeplinea cu pasiune nevoile turmei
sale. Ii trecuse prin minte versetul său preferat: „Domnul este păstorul meu; nu
voi duce lipsă.” Grija pe care o avea faţă de oile sale îi amintea de grija pe care i-o
poartă Păstorul său. Da, într-adevăr, Domnul îl umpluse de binecuvântări în
acest ţinut nou. Îşi dorea doar ca Emmaline să se bucure de această viaţă cu
acelaşi entuziasm cu care o făcuse şi el.Îşi ridică mânecile de la cămaşă deasupra coatelor şi îşi puse mâinile în
apă, diferenţa dintre apa rece ca gheaţa şi pielea lui fierbinte făcându-l să dârdâie.
În câteva minute îi şi dispăruse oboseala şi se simţea revigorat, în ciuda faptului
că muncise din greu în acea zi. Aruncă o privire spre casă, unde o mică dâră de
fum ieşea de pe coş, dovada tăcută a faptului că Emmaline gătise cina.
Oare arsese şi mâncarea din seara asta? De două săptămâni de când ci şi
lucrătorii lui mâncau ce le gătea Emmaline, toţi slăbiseră câteva kilograme. Nu-i
plăcea să fie critic, dar mâncarea risipită îl îngrijora din cu totul alt motiv decât
indigestia-la venirea iernii urmau să aibă nevoie de fiecare îmbucătură preţioasă
de mâncare.
Ajutorul lui Tildy adusese o îmbunătăţire, pentru care Geoffrey era
recunoscător, iar el spera din tot sufletul ca Emmaline să dobândească acele
calităţi de care avea nevoie pentru a fi o adevărată soţie de fermier. Cu toate
acestea, va trebui să vorbească cu ea să gătească şi altceva la cină decât friptură. Carnea din pivniţă trebuie să le ajungă până la următoarea tăiere a mieilor, care
este abia peste câteva luni bune. Îşi lăsă mânecile în jos, reamintindu-şi să o
roage pe Tildy să-i mai împărtăşească şi alte reţete.
Se întoarse înspre casă şi brusc se opri. Sângele îi îngheţase în vine. De
când gândurile lui faţă de Emmaline ajunseseră să se limiteze doar la reţete? Ce
se întâmplase oare cu celelalte lucruri pe care le avusese în minte-să meargă în
spatele ei când era la maşina de gătit şi să o sărute pe gât, să o ţină de mână la
masă în timp ce se rugau, să-şi spună vrute şi nevrute pe verandă în timp ce
admirau frumosul apus de soare înainte de a merge la culcare?
Mormăi şi îşi trecu mâna prin părul încă umed. Doamne, nu asta mi-am
dorit când am adus-o pe Emmaline aici! Dar cum pot să am mai mult de atât din
moment ce nu îmi este soţie? Nu, oricât de dificil ar fi fost, el trebuia să menţină
rolurile de angajator şi angajat. Trebuia să continue să o sfătuiască şi să o
îndrume, stăpânindu-şi cu putere sentimentele. Apoi, după ce ea va fi căpătat
abilităţile necesare, se putea concentra la a-i face curte. Dar toate trebuiau să se
întâmple la timpul lor.
Trase adânc în piept aerul fierbinte şi se îndreptă hotărât înspre uşa de la
bucătărie. Era deschisă, dar, după cum îi era obiceiul, ciocăni în tocul uşii
pentru a o anunţa pe Emmaline de prezenţa sa. — Emmaline?
Ea apăru pe uşa de la camera de zi cu mâinile încărcate cu un buchet uriaş
de flori sălbatice cu tulpinile murdare. — O, e deja timpul pentru cină? O să pun imediat mâncarea pe masă. Alergă fuga înspre chiuvetă şi puse florile în bazin. Apăsă energic pe
mânerul pompei de apă, apoi zise: — Vreau să pun florile acestea în apă înainte să se ofilească. Este aşa de
cald când stai în soare! Aproape că m-am ofilit şi eu.
El se duse până la chiuvetă şi se uită în jos la multitudinea de flori.
Promisiunea primăverii — Unde ai găsit florile acestea? — Sunt peste tot. Habar nu aveam că sunt atâtea feluri de flori aici!
Priveşte! Exclamă ea, ridicând un fir cu un mănunchi de flori având o culoare între albastru şi mov. Nu-i aşa că seamănă cu o creangă de liliac? Şi miroase şi
destul de frumos.
Îi vârî lui Geoffrey floarea sub nas. El strănută şi o dădu la o parte, iar ea
chicoti.— Îmi pare rău, spuse ea, apoi se întoarse la spălatul tulpinilor. — Emmaline, te-am întrebat unde ai găsit aceste flori. Nu-mi I amintesc să
crească la noi în curte. — O, dar nu cresc aici, răspunse ea, punând la o parte nişte flori albe iniei
cu tulpini lungi. A trebuit să mă caţăr peste un gard şi să merg prin preerie
pentru a le găsi. Dar nu-i aşa că sunt minunate?
Sărise peste un gard şi mersese prin preerie? O prinse de un braţ,
făcându-i mâinile ocupate să se oprească. — Emmaline, parcă ţi-am spus să nu părăseşti zona dimprejurul
1 asei.
Ea se uită în sus la el. — Dar nu am fugit. Nu am vrut decât să fac masa la care luăm cina să fie
mai festivă. — Masa noastră la care luăm cina va fi îndeajuns de festivă când vei învăţa
să găteşti mâncăruri care să ne placă!
Ea îşi trase braţul şi se eliberă din strânsoarea lui. Ochii i se umplură de
lacrimi, dar clipi repede pentru a le face să dispară. Deschise gura, dar apoi, fără
să rostească nici un cuvânt, se întoarse şi ieşi ca o furtună din cameră. Uşa din
faţă a casei se trânti cu zgomot, iar el plecă cu paşi. Ipăsaţi după ea. A smucit de
uşă pentru a o deschide, aşteptându-se să o vadă fugind către partea opusă a
curţii, dar în loc de asta, ea era lipită de marginea verandei. Stătea cu mâna
rezemată de un stâlp din pietre, I cu privirea aţintită spre preeria interminabilă. Vântul îi şifona poala rochiei negre. Dacă îşi dorea aşa de tare ceva festiv,
ar fi putut să se îmbrace şi în altceva decât rochia neagră pe care ţinea să o
îmbrace zilnic. — Emmaline?
Degetele ei se încleştau pe stâlpul din pietre. — Îmi pare rău că m-am supărat pe tine. Dar florile. Scrâşni din dinţi, apoi
adăugă: — Să aduni acele flori a fost un act temerar. Am nevoie să-mi promiţi că vei
sta în apropierea fermei, pentru propria ta siguranţă. Emmaline rămase nemişcată momente lungi, privind fix în faţă. Geoffrey
era pe punctul de a merge la ea şi de a o întoarce cu faţa spre el, când ea se
întoarse. Dar nu se întoarse decât parţial, rămânând cu profilul la el. Ii tremura
bărbia când a vorbit. — Iţi voi pune mâncarea pe masă. Trecu pe lângă el şi intră în casă. Strângând din dinţi, Geoffrey merse cu
paşi mari până la stâlpul pe care se sprijinise şi Emmaline. Îngrijorarea pe care
i-o provocase faptul că recunoscuse că se plimbase prin preerie îi apăruse din
nou, făcându-i tâmplele să zvâcnească. Îi ajungea să se îngrijoreze pentru oi, dar
de la Emmaline se aştepta să ia decizii mai bune.Când Geoffrey intră din nou în casă, bucătăria era goală, iar masa era
frumos aşezată pentru trei persoane. Trei, nu patru. În centrul mesei aştepta o
plăcintă foarte frumos coaptă. Mirosind-o şi-a dat seama că era o plăcintă din
cartofi dulci cu multă scorţişoară. Zgomotul de paşi îl avertiză de apropierea lucrătorilor înainte ca Jim şi
Chris să păşească pe uşa deschisă a bucătăriei. Chris merse direct la masă, se
aplecă asupra plăcintei şi trase aer adânc în plămâni. — Mmmmm. Se pare că Tildy ne-a adus ceva bun. Geoffrey mişcă din cap,
dar nu-i răspunse nimic. — Acestea erau împrăştiate peste tot pe jos în faţa uşii, zise Jim ridicând
mâna plină de o grămadă de flori amestecate, aproape pălite.
Lui Geoffrey îi scăpă un oftat. — Vrei să le pui într-o cană cu apă, te rog, iar apoi să le pui pe masă? Mă
duc să o chem pe Emmaline, apoi vom mânca.
Trecu prin camera de zi, apoi prin dormitorul pentru oaspeţi, până în
salonul lui Emmaline. Se uită la podeaua largă bine nivelată cu scânduri,
imaginându-şi darul de nuntă pe care i-l luase, întins peste lemnul alb. Acum,
covorul cu trandafiri pe care îl comandase din est era aşezat peste căpriorii din
casa de serviciu, încă împachetat în tubul de hârtie în care sosise. Îl alesese pe
acesta deoarece îi reamintea de trandafirii din partea îngustă a curţii de la casa
lui Emmaline din Anglia. Va avea oare şansa să i-l dea vreodată?
Din dormitor se auzi un foşnet. Se duse către uşă şi bătu uşor. — Emmaline, vii să mănânci?
Aşteptă, cu urechea lipită de lemnul uşii. În cele din urmă se auzi vocea ei
supărată şi sobră. — Nu îmi este foame. Du-te şi mănâncă. Voi strânge eu după ce terminaţi
şi mergeţi la locuinţa de serviciu.
Geoffrey simţi cum i se contractă toţi muşchii în timp ce se lupta cu
icntimentul de frustrare. De ce trebuia să se poarte atât de copilăros? — Nu vrei ca în această seară să stăm pe verandă şi să discutăm? — Ştiu ce treburi mă aşteaptă mâine, iar Tildy mi-a dat deja instrucţiunile
necesare. Nu trebuie să te îngrijoreze incompetenţa mea In a-mi face treaba. — Emmaline, eu. — Du-te să mănânci, Geoffrey, înainte ca să se răcească mâncarea.
Geoffrey merse cu paşi mari înapoi în bucătărie. Chris şi Jim stăteau la masa din
bucătărie tăcuţi, dar atenţi la ce se întâmplă. — Mâncaţi liniştiţi, zise el înainte de a ieşi ca o furtună pe uşa din pate.
Intenţiona să se ducă la camera lui din locuinţa de serviciu, dar In ultimul
moment se întoarse şi a o luă în schimb înspre partea din. |>ate a hambarului.
Ridica praful cu picioarele şi călca la pământ iarba uscată. Ar trebui să-l pună pe
Jim să taie ierburile înalte din jurul casei pentru ca nu cumva să se târască
neobservat vreun şarpe. Şerpii erau imul dintre pericolele care îi pândeau în
preerie. Cum putea Emmaline să nu vadă pericolul la care s-a expus când s-a
îndepărtat de pământul jiu jurul casei?
Ocolind hambarul unde oile erau ţinute noaptea, se apropie de bucata
mică de pământ pe care se afla cimitirul fermei. Pe pătratul ilc pământ se aflau doar două cruci, una mai mare şi alta mai mică. Trecu de crucea mai mică, care
marca locul unde îngropaseră un căţel al nimănui pe care Jim îl luase să aibă
grijă de el în cel de-al doilea an al lor la fermă. Băiatul a insistat ca şi acesta să
primească o înmormântare ileeentă după ce a fugit după o căruţă şi a fost prins
sub roţile ei. Lui Geoffrey i s-a părut prostescă idea de a îngropa un câine, dar
acum se bucura că Ben avea companie în acest petec de pământ pustiu.
Stătu în faţa crucii mai mari şi citi numele încrustat pe ea: BEN MACKEY.
Deşi trecuse mai mult de un an de la moartea lui Ben, durerea era încă prezentă
în inima lui Geoffrey. Ben fusese un om bun fi un prieten bun. Ziua în care
murise va rămâne mereu în mintea lui Geoffrey. Ben plecase înspre nord, cu
spatele drept în şa. Prânzul venise şi trecuse şi nu era nici urmă de Ben. Geoffrey
a înşeuat un cal pentru a pleca să-l caute. A găsit mai întâi calul lui Ben, apoi i-a
găsit şi stăpânul zăcând inconştient în mijlocul oilor derutate.
Abia când-l a adus pe Ben înapoi la fermă a văzut Geoffrey punctele care
indicau muşcătura de pe piciorul lui Ben. A murit fără să-şi mai recapete
cunoştinţa. După moartea lui Ben, oamenii din oraş au început să-i spună lui
Geoffrey poveşti peste poveşti despre alte feluri în care preeria îşi ceruse
obolul-oameni care au căzut în râpe, inundaţii care au venit din senin, atacuri
ale animalelor turbate, insolaţii, oase rupte.
Brusc, în locul crucii lui Ben, Geoffrey şi-o imagină pe Emmaline zăcând
ghemuită pe pământ, cu două urme de muşcătură de şarpe pe picior. Scutură
din cap pentru a alunga acea imagine. Nu ar fi suportat să i se întâmple ceva lui
Emmaline. Cumva trebuie să o facă să înţeleagă pericolele de a se aventura prin
preerie.
Apoi i-au venit în minte cuvintele tatălui ei: „Este o fată atât de fragilă, Geoffrey. Trebuie să ne folosim discernământul în a-i împărtăşi anumite
informaţii, pentru că altfel se va stinge de frică.” Geoffrey i-a permis lui Jonathan Bradford să determine ce trebuia să i se
spună lui Emmaline şi ce trebuia să i se ascundă când trimitea scrisori prin care
descria experienţa lui din Kansas. Ce sfat i-ar fi dat acum Jonathan pentru ca
fiicei sale să nu i se întâmple nimic rău? Adevărul ar putea să o înspăimânte, dar
de asemenea i-ar salva viaţa.
Geoffrey se întoarse de la mormânt şi se îndreptă spre camera sa din
locuinţa de serviciu. Cumva tot va trebui să fie făcută să înţeleagă. De la geamul dormitorului Emmaline îl putea vedea pe Geoffrey traversând
curtea cu paşi apăsaţi. Se făcu tot mai mică cu fiecare nor de praf pe care piciorul
lui îl ridica în aer la fiecare pas apăsat pe care îl punea pe pământ. Când dispăru
din vedere, ea se întoarse de la fereastră şi se aşeză pe marginea patului. Încerca
să se agăţe de furia pe care o simţea, dar aceasta dispăruse, lăsând în urma ei o
durere profundă. Culesul acelui buchet i-a adus o bucurie mai mare decât oricare alt lucru
de când ajunsese în această ţară. Pentru prima dată se simţise una cu acest
pământ. Ţinând în mână acel buchet de flori delicate, mintea ei se umpluse de
amintiri plăcute. Se întorsese acasă cu pas grăbit, având inima uşoară. Dar
Geoffrey se uitase doar o dată la flori şi văzuse în ele doar un act de neascultare.Oare timpul petrecut în America îl făcuse să uite orice urmă din momentele pe
care le petrecuseră împreună în Anglia?
Nu putea să-l mulţumească pe Geoffrey la fel cum nu reuşise să-1,
mulţumească pe tatăl său, dar cel puţin tatăl ei nu pretinsese niciodată că ar
iubi-o în vreun fel. O fată nu-i ajuta la nimic, decât prin faptul că putea să o
transforme într-o soţie de dorit pentru vreun tânăr care ar fi contribuit la
îmbunătăţirea situaţiei familiei.
Căsătoria ei cu Geoffrey era în folosul tatălui ei-ar fi avut o sursă de lână pe
care se putea baza pentru a-şi menţine fabrica în funcţiune. Fiul său era
partenerul lui de afaceri, iar fiica sa era un pion. Chiar copil fiind, Emmaline şi-a
dat seama de inferioritatea ei din felul cum o privea tatăl său. Încercările ei de a-i
câştiga simpatia au încetat când a lăsat în urmă copilăria, dar ascultarea tacită
pe care o dezvoltase copil fiind încă rămăsese parte a caracterului ei, până la
acest ultim act de ascultare: să vină la Geoffrey.
Da, venise. Trecuse un ocean, trecuse peste munţi, râuri şi câmpii până
ajunsese în Kansas. O mare parte din călătorie o parcursese singură după ce
murise unchiul ei Hedrick. Putea să călătorească din nou singură şi chiar o va
face.
Dacă GeofFrey nu-şi mai amintea nimic din timpul petrecut împreună în
Anglia, atunci nu mai dorea nimic de la el acum. Va pleca, iar de data aceasta se
va duce înapoi în Anglia. Tatăl ei va fi şocat să o vadă în pragul uşii, iar ea zâmbi
uşor imaginându-şi scena. Va merita tot şuvoiul de cuvinte pe care o să i-l
adreseze, numai să vadă expresia de pe faţa lui atunci când îşi va da seama că ea,
o simplă femeie, reuşise să plănuiască şi să ducă la bun sfârşit o călătorie atât de
îndelungată. Coborî de pe pat şi se îndreptă spre bucătărie pentru a curăţa ce lăsaseră
Chris şi Jim în urma lor de la cină. În timp ce traversa camera de zi, auzi pe
cineva fluierând.
Se opri, clătinând din cap. Nu-l auzise niciodată pe GeofFrey fluierând, aşa
că trebuia să fie unul dintre fraţii Cotler. Intră în cameră şl-1 văzu pe Jim la
chiuvetă. Se grăbi înspre el. — Jim, eu ar fi trebuit să spăl vasele. Jim zâmbi strâmb. — Nu e nici o problemă şi nici nu-mi ia mult să le spăl, mai ales că nu am
mâncat decât noi doi. Nu v-a fost foame?
Încă mai rămăsese în aer mireasma de la cină, iar ei i se strângea stomacul
de foame, dar zise: — Nu neapărat. Tu ai treburile tale pe care trebuie să le faci, aşa că eu le
voi face pe ale mele.
Jim ridică din umeri şi se îndepărtă de chiuvetă. Se şterse îndelung pe
mâini, uitându-se la ea cum îşi ridică mânecile mai sus de cot şi îşi vâră mâinile
în apă. Agăţă prosopul în cârligul lui, dar apoi mai zăbovi lângă blat. Emmaline îi
aruncă o privire. — Nu ai treburi de făcut seara? — Nu am ceva ce nu poate aştepta, zise el, apoi îşi încrucişa mâinile la
piept şi se sprijini cu şoldul de blat, semn că o să mai zăbovească. Doamna Tildy
o să vină şi mâine?Emmaline nu-şi dădea seama de ce nu îl trimite de acolo. Ştia doar că a
avea pe cineva cu care să mai schimbe o vorbă era mai bine decât să fie singură. GeofFrey ar fi supărat din această cauză, dar Jim nu era decât un băiat inofensiv. — Ne-am făcut planuri să coacem pâine.
Lui Emmaline îi trecu prin cap că, după ce ea va pleca, Tildy va veni să
coacă pâine şi va găsi casa goală. Jim dădu din cap plin de nerăbdare. — O, bine. Plăcinta pe care a făcut-o este foarte bună, zise el bătându-se
peste burtă. — Eu sunt cea care a făcut plăcinta, spuse Emmaline cuprinsă de
mândrie.
Jim se îndreptă brusc, cu ochii mari de uimire. — Dumneavoastră aţi făcut-o? O să mai faceţi şi mâine una? Entuziasmul
său copilăresc o făcu pe Emmaline să chicotească. — Aţi terminat-o pe aceasta atât de repede? — Eu şi Chris am mâncat fiecare câte două bucăţi, zise Jim umflându-şi
obrajii şi apoi izbucnind în râs. Îmi place plăcinta. Mama făcea plăcintă de mere,
favorita mea. Doamna Tildy ne aduce dulciuri-plăcintă cu ou, plăcintă cu melasă
şi zahăr brun şi plăcintă de cartofi dulci, ca cea pe care aţi făcut-o
dumneavoastră. Odată, 1 soţia pastorului Stanford ne-a dat o plăcintă de piersici, dar era prea
[moale.
Băiatul făcu o faţă acră. — Plăcinta dumneavoastră de cartofi dulci a fost la fel de bună ca cea; a
doamnei Tildy. Aş fi mâncat mai mult dacă m-ar fi lăsat Chris. — Poţi să mai serveşti o bucată dacă vrei, zise Emmaline. — Şi o să serviţi şi dumneavoastră una?
Se uită la faţa lui plină de speranţă. Stomacul începuse să-i chiorăie,
aducându-i aminte de cât de foame îi era. Îşi scoase încet mâinile din chiuvetă. — Cred că aş vrea şi eu să o gust.
Jim se duse la bufet şi aduse două farfuriuţe. Emmaline scoase furculiţe şi
puse câte o bucată de plăcintă pe fiecare farfuriuţă. Se aşezară unul în faţa
celuilalt, iar Jim înfipse entuziasmat furculiţa în bucata sa. Emmaline luă o
bucată mică, dar simţind aromele plăcute pe limbă, îşi ridică sprâncenele, plăcut
surprinsă. Jim zâmbi. — Bună, nu? — Da, este bună, zise Emmaline ştergându-şi nişte firimituri de la gură cu
degetul mare. Sper că nu e arogant din partea mea să-mi laud singură mâncarea. — Nu, mai ales când este şi adevărat.
Jim luă o altă bucată destul de mare în gură, apoi zise cu gura plină: — Când găteau Geoffrey şi Chris, nu făceau niciodată şi ceva dulce, zise el
înghiţind. O să învăţaţi să faceţi şi prăjituri? Îmi plac prăjiturile cu mirodenii şi
cu frişca pe deasupra. Mama mea obişnuia să facă astfel de prăjituri.
Emmaline se opri puţin din mâncat. — Mama ta a murit?Jim clătină din cap în semn afirmativ, ducând la gură ultima bucăţică de
plăcintă. — Mama şi tata au murit de pojar când aveam şase ani, dar Chris a avut
mare grijă de mine, apoi domnul Garrett ne-a adus aici în America. Avem o viaţă
bună aici.
Emmaline simţi cum i se strânge inima când îl auzi povestind pe un ton
aşa de lipsit de griji. Oare câtă durere se ascundea în spatele acestor cuvinte
simple?— Nu îţi este deloc dor de Anglia? — De ce să-mi fie dor? Întrebă băiatul, împingând farfuria deoparte. Nu
mai suntem decât noi doi, Chris şi cu mine, nimeni nu ne mai aşteaptă acolo. Aici
avem slujbe mai bune decât orice ar fi reuşit să găsească Chris în Anglia, doar că. Emmaline îşi lăsă capul într-o parte. — Doar că? — Doar că, de când am plecat din Anglia, nu am mai fost la şcoală. Mi-aş
dori să pot merge la şcoală în Setler. Domnul Garrett m-a lăsat să mă duc o parte
din an când am ajuns aici prima dată, dar de când Ben a.
Se opri. Expresia lui speriată o făcu pe Emmaline să înţeleagă că aproape
era să spună ceva ce nu ar fi trebuit spus. — Cine este Ben? — Nimeni, răspunse el, ridicându-se. Adică nimeni care să mai fie cu noi
aici, adăugă el ducându-se înspre uşă. Trebuie să-mi văd de treburi acum,
domnişoară Emmaline. Mulţumesc pentru plăcintă. Alergă afară. Emmaline se uită lung după el, minunându-se de
comportamentul lui ciudat. De ce nu putea băiatul să vorbească despre acest
misterios Ben? Ce făcuse oare omul acesta?
Duse farfuriile şi furculiţele la chiuvetă şi termină repede de spălat vasele.
După ce puse cratiţele, farfuriile şi ustensilele la locul lor în bufet, se duse în
dormitor. Geanta de călătorie o aştepta în debara, încă având în ea piatra ei din
Anglia şi câteva haine de-ale ei. De îndată ce se va lăsa noaptea, va pleca.
Chiar în acel moment se auzi urletul îndepărtat al unui coiot prin fereastra
deschisă. Tremură la auzul sunetului aceluia tânguit. Îndrăznea ea oare să plece
noaptea, când animalele mişunau peste tot? Îşi alungă frica. Trebuia să ajungă la
Moreland, iar dacă pleca în timpul zilei, Geoffrey ar fi observat. Trebuia să plece
noaptea. — Pot să fac asta, îşi zise ea, hotărâtă. Pot să o fac.
Se aşeză pe marginea patului şi aşteptă să se lase întunericul.
Un ciocănit în uşă îl trezi pe Geoffrey dintr-un somn profund. Se ridică în
grabă, picioarele zburându-i de pe pat. — Domnule Garrett? Îl strigă Chris prin uşă. Geoffrey se frecă la ochi. — Ce este?
Uşa se deschise şi o rază de soare lumină podeaua. — Voiam să văd dacă sunteţi bine. — Cât este ceasul? — Aproape şapte.Şapte? Geoffrey sări din pat şi se întinse după pantaloni. Îi trase peste
izmene, certându-se că a dormit atât de mult. Noaptea trecută stătuse întins fără
să poată să doarmă, rugându-se pentru înţelepciune în comportamentul lui faţă
de Emmaline, dar nu îşi dăduse seama cât de obosit fusese. Nu dormise
niciodată atât de mult după răsăritul soarelui. — Tu şi Jim aţi luat micul dejun? — Am mâncat nişte fasole la conservă şi ce a mai rămas din plăcintă. Geoffrey se opri, băgându-şi cămaşa în pantaloni. — Fasole la conservă şi plăcintă? Asta a pus Emmaline pe masă? Chris îşi
scărpina favoriţii de pe lateralul feţei. — Nici domnişoara Emmaline nu a fost prin preajmă. GeofFrey simţi că i se face rău de la stomac. Îşi vârî picioarele în cizme,
dansând puţin pe loc pentru că se încălţa în grabă. — Duceţi oile pe păşune, ordonă el trecând pe lângă Chris. Eu voi lucra din
nou la canal astăzi. — Da, domnule.
Chris plecă tropăind într-o direcţie, pe când GeofFrey se îndrepta înspre
casă. Nu se putea să fi plecat. Nu din nou. Nu noaptea. Fără să bată la uşă, trecu
repede prin toată casa până la dormitor. Poate că şi ea dormise mai mult din
cauza unei nopţi albe. Dar uşa de la dormitor era deschisă, iar patul era bine
făcut. Nu era nimeni. Frica făcu să i se usuce gura. Traversă camera până la
debara şi se uită în interior. Geanta de călătorie nu era acolo.
GeofFrey se întoarse pe călcâie şi merse cu paşi apăsaţi prin casă. Tocmai
când ajunsese la bucătărie, căruţa lui Ronald Senger intra în curte. Tildy coborî,
iar GeofFrey se grăbi să-i iasă în întâmpinare. — A plecat. A fugit în timpul nopţii, strigă el în loc să îi salute. Tildy îl
prinse de braţ. — Trebuie să mă duc să o caut, spuse el. — Pot şi eu să caut, strigă Ronald. — Mulţumesc. Tu du-te înspre vest şi eu o iau înspre est, zise GeofFrey
arătând direcţia cu mâna.
Degetele lui Tildy îl strânseră cu putere de braţ. — Eu o să mă rog s-o găsiţi vie şi nevătămată. GeofFrey strânse mâna lui Tildy, apoi se îndreptă înspre hambarul unde
ţinea caii. Puse mecanic caii la căruţă, în minte venindu-i tot Felul de imagini
neplăcute. Hotărât, îndepărtă acele imagini urâte din mintea sa. O va găsi înainte
să i se întâmple ceva rău.
Mână caii într-un ritm alert de-a lungul drumului. Praful se ridica de la
copitele cailor şi de la roţile căruţei şi îl împiedica să vadă bine. Strângând din
dinţi, lăsă caii să încetinească. Scruta orizontul cu ochii în ambele direcţii. Cu
siguranţă că urmase drumul. Fiind noapte şi neavând decât lumina lunii care să
o ghideze, nu ar fi îndrăznit să părăsească siguranţa relativă pe care i-o oFerea
drumul.
Soarele de dimineaţă se arăta imens pe cer, arzându-i ochii, dar clipea cât
de rar putea pentru ca nu cumva să nu o observe. Ajută-mă să o găsesc! Te rog,
ajută-mă să o găsesc! La aproape doi kilometri depărtare de Stetler, ochii în  căzură pe o ridicătură neagră ciudată de la marginea drumului. Se aplecă în Faţă, chinuindu-se să vadă mai bine.
Simţi că-i sare inima din piept când înţelese că ridicătură era Emmaline în
rochia ei neagră. — Diii!
Lovi caii cu hăţurile, iar aceştia o luară la galop. Căruţa ajunse în câteva
secunde la ea, iar el trase atât de brusc de Frâie, încât caii aproape că se lăsară la
pământ. Sări din căruţă şi Fugi la ea. Căzu pe genunchi şi îi cuprinse Faţa cu
mâinile. — Emmaline?
Ea se ridică, cu o grimasă pe Faţă. Deschise ochii şi se uită în jur cu o
privire buimacă. Apoi ochii ei îi întâlniră pe ai lui, iar ea îşi trase capul şi se dădu
în spate, târându-se pe Fund. Când ajunse unde el nu o mai putea atinge, se
Forţă să se ridice în picioare. Fără să spună nici un cuvânt, apucă de mânerul
genţii şi plecă, împleticindu-se.
Pentru o clipă, GeofFrey rămase pe călcâie, neputând să se mişte de uimire.
Apoi sări în picioare şi începu să meargă cu paşi apăsaţi alături de ea. — Ce ai vrut să faci?
Ea continua să meargă, privind drept în Faţă, cu o expresie hotărâtă
: chip. — Acum că m-am odihnit, plec înspre Moreland. — Şi ce ai de gând să Faci în Moreland? — Voi cumpăra un bilet de tren şi o să mă întorc în Anglia. GeofFrey o
prinse de braţ, făcând-o să se oprească. — Nu vei Face aşa ceva! — GeofFrey, ia mâna de pe mine! Sfidarea din ochii ei Făcu să-i crească
Furia.— Nu! Te vei întoarce, vei urca în căruţă şi vom merge la fermă. Ea se uită în sus la el timp de câteva secunde, strângând puternic din buze.
Dădu drumul la geantă, îi desfăcu degetele de pe braţul ei, apoi apucă din nou de
geantă şi merse înainte ca şi când el nu ar fi zis nimic.
Geoffrey îşi încleşta degetele în păr. Lăsă capul în jos pentru o clipă,
luptându-se să se stăpânească. După ce respiră de câteva ori proFund ca să se
calmeze, plecă după ea încă o dată, dar de data asta se puse direct în Faţa ei.
Ea încercă să-l ocolească, dar el o bloca. Apoi încercă să o ia în altă parte,
dar el i se puse din nou în cale. — GeofFrey! Dă-te la o parte din calea mea! Zise ea, plină de Furie.
Dar el îşi depărta picioarele şi îşi puse mâinile în şolduri. — Emmaline, dacă nu urci în căruţă, te voi pune eu însumi acolo! Ochi ei
căprui se îngustară. — Nu mă ameninţa, Geoffrey! — Asta nu e o ameninţare. Vrei să te întorci de una singură? — Nu! — Foarte bine.
Se aplecă, îşi puse umărul în talia ei şi o luă de după genunchi. Când se
ridică, ea atârna peste umărul lui ca un sac de alimente.Ea dădu drumul la geantă şi începu să-l lovească cu pumnii în spate pe
măsură ce el o căra. — Dă-mi drumul imediat! — Dacă te porţi ca un copil răsfăţat, trebuie să te aştepţi să fii tratată ca
atare.
O puse nu prea blând pe bancheta căruţei şi sări lângă ea. Apucă frâiele şi
conduse caii până în dreptul genţii căzute la pământ. — Hooooo!
Băgându-i un deget sub nas, îi ordonă: — Stai locului!
Sări peste marginea căruţei şi înşfacă geanta. Greutatea aproape că îi
dislocă umărul. — Ce ai aici?
De la înălţimea banchetei, ea îşi puse mâinile în sân şi se uită înspre prerie,
cu buzele ferecate în muţenie.
El aruncă geanta în spatele căruţei şi se urcă din nou în ea. Nu-i mai spuse
nimic, întoarse caii şi se îndreptă cu căruţa înspre casă. Ea rămase tăcută sub
soarele dimineţii, dar râuri de lacrimi îi curgeau unul după altul pe obrajii palizi
şi îi cădeau în poală, pătând materialul rochiei negre.
Deşi era mai furios decât fusese vreodată în viaţa lui, totuşi lacrimile ei îl
emoţionau. Pot să o fac să rămână când e atât de nefericită? Strânse din dinţi.
Am aşteptat-o atâta timp, nu pot să o las să plece.
Ce-ai avut în minte, fato, să pleci aşa? Ne-ai speriat de-a binelea. Tildy vru
să o apuce pe Emmaline şi s-o scuture puţin, dar lacrimile care şiroiau pe obrajii
ei îi mai calmară furia. Ambele femei îl priveau pe Geoffrey cum conduce căruţa
pe cărare până la hambar. O aduse pe Emmaline acasă, o ajută să se dea jos din
căruţă şi i-o încredinţa lui Tildy, făcând totul într-un fel foarte familiar. — Tre' să-ţi foloseşti capu' ăla, copilă! Îi zise Tildy fetei. — Dar m-am gândit, Tildy! Spuse ea, acoperindu-şi faţa cu mâinile. M-am
gândit foarte bine la asta. O, de ce oare am adormit? Numai de mi-aş fi continuat
drumul, că aş fi fost la Moreland până acum.
Tildy o apucă pe Emmaline de încheieturi şi îi trase mâinile în jos. Ar fi vrut
să o alinte, dar Kansasul era un ţinut aspru, iar dacă Emmaline nu învăţa cum
să-l lase pe Dumnezeu să-i dea putere, atunci va ceda vrerii preeriei. — Vino aci cu mine.
O conduse pe Emmaline pe verandă şi se aşeză alături de ea pe o bancă
aflată sub fereastră. — Tre' să te opreşti să tot fugi de problemele pe care le ai. Nu rezolvi nimic
cu alergatu' ăsta.
Emmaline îşi ridică bărbia. — Ei bine, nici dacă stau nu se rezolvă nimic. — Deci, ce nu e bine? Zi-mi tu mie şi hai să vedem de-om putea face ceva
să le rezolvăm.
Fata se uita fix la Tildy. — Nu există rezolvare pentru situaţia asta! Geoffrey pretinde că mă iubeşte,
dar tot ceea ce face este să îmi spună ce să fac sau că am făcut ceva greşit. Nu este acelaşi bărbat pe care l-am cunoscut în Anglia. Acel bărbat vorbea blând cu
mine. Îmi culegea margarete. Acest GeofFrey se răsteşte la mine pentru că am
cules flori, zise ea, punându-şi mâinile în piept. Vreu să mă întorc în Anglia. — Ştiu că vrei, răspunse Tildy oftând. Da' nu întotdeauna găsim ce vrem.
Uneori tre' să ne mulţumim cu ce ne dă bunu' Dumnezeu.
Emmaline se uită la ea, surprinsă. — Crezi că eşti singura care a trecut prin dezamăgiri şi prin greutăţi? Da'
tre' să vezi şi partea bună din ele. — Partea bună? A nefericirii? — Oh, da! Domnu' nu ne dă nimic în viaţa asta care să nu aducă şi ceva
bun. Chiar şi nefericirea. Vezi tu, dacă n-am avea niciodată şi momente mai
proaste, nu le-am aprecia pe alea bune. — Dar. — Maturizarea e un lucru bun, fato! Zise Tildy întinzându-şi mâinile larg.
Vezi tu, dacă cineva nu depăşeşte un moment greu, nu mai vede cum îi dă
Dumnezeu putere.
Emmaline se întoarse cu spatele. — Dumnezeu nu are nimic de-a face cu relaţia mea cu GeofFrey. Tildy
dădu din cap. — Şi ăsta e şi necazu'. Tre' să-l lăsaţi pe Dumnezeu să fie în mijlocul relaţiei
voastre.
Apucă faţa lui Emmaline între mâini şi se uită în ochii ei. — Scumpo, Geoffrey este doar un bărbat încăpăţânat care tre' să mai
crească şi el niţel. Da' dacă pleci, n-o să ştii niciodată cum vă poate creşte
Dumnezeu împreună. — Nu ştiu ce să zic, doamnă Tildy. — Ei bine, atunci închide ochişorii şi hai să vorbim o leacă cu Domnu'.
Prinse mâinile lui Emmaline între ale ei, îşi înclină capul şi strânse
puternic din ochi. — Doamne, ştiu că tu ai ceva special în mintea Ta pentru Emmalion şi
Geoffrey. Acu' lucrurile nu se întâmplă cum îşi doreau ei, da' mă încred în tine că
o să le schimbi cu timpu'. Dă-ne răbdare cât aşteptăm şi dă-ne tărie să facem ce
trebe cât timp aşteptăm. Te iubim, Doamne. Amin.
Îi strânse mâna lui Emmaline, şi îşi deschise ochii, apoi se ridică în
picioare. — Acu' hai să mergem să coacem pâine. Nimic nu înveseleşte mai tare un
bărbat ca mirosu' de pâine proaspăt coaptă. După ce duse la locul lor caii şi căruţa, GeofFrey înşeuă un alt cal şi se
duse călare la râu. Rămânând în hainele de bumbac de pe dedesubt, se scufundă
în apă şi pluti pe sub luciul apei. Apa rece şi limpede care trecea peste corpul lui
îi mai tempera febra şi. Nervii. Se întoarse pe spate şi făcu pluta, privind la cerul
pe care nu era nici un nor.
În Anglia, cerul era albastru spre gri primăvara, culoarea de pe fundul unei
găleţi de fier. Albastrul vibrant al cerului din Kansas nu înceta să-l uimească. Îşi
dorea însă ca şi în Kansas să fie câţiva din norii din Anglia, pentru că aveau
nevoie de ploaie. Păşunile lui erau uscate, iar dacă iarba nu-şi revenea va trebui să cumpere nutreţ pentru oi. Poate că ar fi trebuit să lase ca pământul pe care i-l
închinase lui Ronald să fie cultivat cu fân şi să-l strângă apoi. Oile trebuiau să
mănânce.
Stomacul începu să scoată sunete, amintindu-i că nu luase micul dejun.
Prânzul va veni curând, dar în ciuda faptului că îi era foame, nu era sigur că ar
vrea să se ducă acasă să mănânce. Nu era gata să dea, ochii cu Emmaline.
Plecarea ei părea un fel de trădare. Când a adus-o pe Emmaline aici nu s-a
aşteptat niciodată ca aceasta să-l abandoneze, asemenea mamei lui. Şi tatăl său
îl abandonase, din toate acele motive meschine.
GeofFrey se întoarse pe burtă şi înotă câţiva metri contra curentului, dând
din mâini şi împingând din picioare cât de tare putea, dar toată această risipă
frenetică de energie nu reuşea să-i alunge durerea din inimă. Putea să înoate
până la ocean, dar sentimentul de inutilitate pe care îl simţea nu avea cum să
dispară. Va alege cineva vreodată să rămână pentru totdeauna alături de el?
Ajuns apoi pe mal s-a scuturat, împrăştiind apă în toate direcţiile. A mers
descuţ până la haine. S-a uitat la pământul din jurul lui. Cel puţin va avea
întotdeauna ferma şi oile lui. Dacă îl părăsea cineva, pământul avea să-i rămână. Nu era lipsit de valoare pe această bucată de pământ. Avea succes. Era respectat.
Câteva fabrici, inclusiv cea pe care o deţinea Jonathan Bradford, depindeau de el.
Nu îi va dezamăgi.
Un gând îi trecu prin minte când se aplecă să îşi ia cămaşa. Jonathan
Bradford depindea de lâna de la oile lui Geoffrey. Omul avea de suferit dacă
Geoffrey decidea să-şi trimită lâna la o altă fabrică de prelucrare. Dacă Jonathan
Bradford suferea, atunci întreaga familie ar fi suferit alături de el. Emmaline nu
i-ar cauza niciodată mamei ei o suferinţă în mod intenţionat. Dacă ar fi să-i dea
lui Emmaline un ultimatum, poate că era dispusă să rămână la fermă, unde ar fi
fost în siguranţă. Poate că nu era etic, hotărî el în timp ce sărea pe spatele calului pentru a
merge la locul în care săpase pe jumătate canalul, dar va fi eficient. Iar pentru
moment îşi dorea ceva eficient pentru ca ea să rămână în afara pericolelor.
Când intră în casă pentru a lua cina, Geoffrey aduse cu sine geanta ei de
călătorie. Se uitase la conţinutul acesteia şi se minunase de faptul că ea ajunsese
atât de departe cu piatra aceea uriaşă pe fundul genţii. Era o decizie nesăbuită să
care o piatră pentru a se proteja, dar el era recunoscător că făcuse acest lucru.
Fără îndoială că o încetinise destul de mult încât el să o poată ajunge.
Când păşi pe uşă, mirosul de pâine proaspăt scoasă din cuptor aproape că
îi făcu stomacul să se mişte de poftă. Ii lăsa gura apă şi a trebuit să înghită de
vreo două ori. Pâinile, trei bucăţi frumos rumenite, erau aliniate deasupra plitei.
O a patra, deja feliată, era aşezată în centrul mesei care era aranjată pentru
patru persoane. Aruncă geanta într-un colţ şi traversă camera până la masă. Apucă colţul crocant şi muşcă din el cu poftă. Se topea de plăcere.
Pe plită bolborosea o oală, capacul ridicându-se uşor. Încă mestecând,
săltă capacul şi mirosi. Aromele amestecate de varză cu ceapă, cu morcovi şi roşii
îi gâdilau nările. Trase din nou aer în plămâni şi aproape că simţi gustul supei pe
limbă. Când se îndreptă, Emmaline intra pe uşa dinspre curte. Se folosise de şorţ ca de un sac pentru a căra ceva noduros. Când îl văzu, ochii ei se făcură mari şi
ridică şorţul, ca şi când ar fi vrut să ascundă conţinutul acestuia de el.
După câteva clipe, îşi luă privirea de la el şi merse mai departe. Ridică o
bucată de brânză şi un bulgăre de unt din şorţ şi le puse pe farfurioarele aşezate
pe blat. Nu zise nimic.
Geoffrey îşi drese vocea: — Este gata cina?
Ea duse farfuriile cu brânza şi cu untul la masă. De îndată ce le aşeză pe
masă, dădu din cap afirmativ.
Atunci voi suna din clopot.
Geoffrey trase cu zel de cordonul clopotului, iar Jim şi Chris veniră
alergând.
În ciuda faptului că îi era foame, Geoffrey înghiţea cu greu supa bine
garnisită şi pâinea proaspătă. Emmaline mânca în tăcere, cu privirea abătută. Chris se pare că înţelese că există o tensiune între Emmaline şi Geoffrey, pentru
că mancă repede şi dispăru sub pretextul că trebuie să repare nişte scânduri de
la acoperişul hambarului în care se aflau oile. Chiar şi Jim renunţă la încercările
de a conversa atunci când văzu că nimeni nu-i răspunde. — Doriţi să vă ajut cu spălatul vaselor? A întrebat-o Jim pe Emmaline
după ce a terminat de sorbit ultima lingură de supă. — Nu, răspunseseră Emmaline şi Geoffrey în acelaşi timp.
S-au uitat unul la celălalt, iar Geoffrey a văzut o iritare pasageră în ochii ei. — Mulţumesc Jim, dar o voi ajuta eu pe Emmaline în această seară, a
adăugat el.
Băiatul a ridicat din umeri, şi-a dus vasele din care mâncase la chiuvetă şi
a dispărut pe uşa din spate. — Nu am nevoie de ajutor pentru a spăla vasele, zise Emmaline ridicând
bărbia.— Sunt conştient că te poţi descurca şi singură cu treburile casei, zise
Geoffrey, dar putem să discutăm în timp ce facem ordine în bucătărie.
Emmaline aruncă o privire rapidă înspre el, dar nu îl contrazise. El aşteptă
până strânseră totul de pe masă, iar ea umplu chiuveta cu apă caldă cu săpun, şi
apoi vorbi. — Emmaline, trebuie să discutăm despre noaptea trecută. Mâinile ei se
opriră puţin sub apă, apoi continuă să cureţe vasele cu zel. — Să pleci în puterea nopţii a fost un lucru foarte nesăbuit din partea ta.
Aici sunt animale sălbatice-coioţi, lincşi, şi chiar pantere şi urşi uneori. Ai fi
putut să te întâlneşti cu oricare dintre aceste animale şi nu ai fi putut să te aperi,
nici măcar cu. Piatra aceea mare.
Ea îşi ridică bărbia şi privi înspre el, dar apoi se concentra din nou asupra
vaselor.— Iar animalele nu sunt singurul pericol de pe aici. Dar dacă te-ai fi
îndepărtat de drum prin întuneric? Ai fi putut să calci în vreo groapă şi să-ţi rupi
piciorul, sau ai fi putut să cazi în vreo râpă. Emmaline puse pe blat un castron din care picura apă, mâinile ei
tremurând după ce îi dădu drumul.