Doar Un Weekend

Capitolul Patru

-Trebuie să plec. am spus începând să fug.
-Stai! Unde te duci?
Am continuat să fug fără să mă uit în urmă. Ştiam că a fost o greșeală să îl sărut însă nu ştiam cum să scap de situație aşă că am ales pur şi simplu să fug. Să fug de el şi de gândul că aş putea să mă îndrăgostesc de el mai mult. Trebuie să o conving pe mama să plecăm. Dacă îl mai văd o singură dată nu ştiu ce ar putea să se întâmple. În preajma lui sunt altfel. Nu îmi place că a trebuit să dispar pur şi simplu dar atunci, pentru prima dată în viața mea, am şimțit o frică. Nu era o frică obișnuită, a fost ca şi cum îmi era frică de sentimentul de a nu-l pierde. Probabil nu voi mai simți asta. Nu am vrut să îl fac să-i placă şi mai mult de mine dar nu m-am putut opri, deşi aş fi vrut să o fac.
Am ajuns acasă şi am intrat direct în camera mea. Am început să plâng. Nu ştiu ce a fost dar ceva m-a lovit interior şi am pufnit. Am adormit, iar după o oră am auzit o notificare de la telefon. M-am trezit şi am luat telefonul. Aveam douăzeci de apeluri pierdute de la John plus mesajul abia primit.
"Te rog răspunde. Nu ştiu de ce ai fugit așa, poate am făcut ceva greșit sau poate am fost prea direct dar asta am simțit şi asta simt în continuare. Trebuie să vorbim. Când vezi mesajul te rog să mă suni."
Nu puteam să vorbesc cu el după toată chestia asta dar cred că merita o explicație. Poate va primi una însă acum nu sunt pregătită pentru asta.

Am mers în bucătărie pentru că nu mai mâncasem de o zi, când aud pe cineva cum bate la ușă. Mă rugam să nu fie John în timp ce deschideam uşa. Era chiar el.
-De ce nu îmi răspunzi? Mi-am făcut griji.
-Scuze. L-am avut pe silențios. spun eu foarte convingătoare.
-Trebuie să vorbim. spune el hotărât.
Nu voiam să se ajungă aici dar presupun că nu am de ales.
-Bine...intră.
-Nu aici. Mergem la o cafenea.
M-am pregătit cât de repede am putut şi am plecat împreună cu el la cafenea. Pe drum niciunul din noi nu a scos nici măcar un cuvânt.
Când am ajuns ne-am așezat la o masă şi am început să vorbim. I-am explicat cât de frumos am putut cum stă treaba.
-Dacă nu simți nimic de ce m-ai sărutat?
-Cred că a fost doar o scăpare de moment. am încuviințat eu.
-Chuck, nu mă minții. Te cunosc destul de bine încât să îmi dau seama că simți ceva dar nu vrei să recunoști. Adevărata întrebare este: de ce?
Avea dreptate. Nu puteam să-i spun așa că am căutat o cale de scăpare.
-Nu mă cunoști deloc! am spus eu prefăcându-ma furioasă şi plecând.
După ce m-am îndepărtat destul de mult de cafenea aud pe cineva cum mă strigă. M-am întors şi am văzut-o pe mama.
-Mamă? Ce faci aici?
-Am fost la cumpărături şi te-am văzut. Tu ce faci aici singură?
-Am vrut să ies puțin la aer. m-am scuzat încă gândindu-mă la John.
-Vii acasă sau mai stai?
-Vin...
Pe drum am vorbit despre ziua mamei mele la cumpărături şi cât de mult s-a distrat. Avea pungile pline cu haine.
-Ține, sunt ale tale.
-Mulțumesc dar nu trebuia.
-Abia aștept să le deschizi. spune entuziasmată.
Am ajuns acasă şi mama m-a forțat să probez toate hainele. Nu aveam niciun chef de haine, voiam doar să stau în camera mea singură.
-Îți place?
-Da, e frumoasă. zâmbesc fals şi îi mulțumesc.

Într-un bun sfârșit am terminat de probat toate hainele şi am mers în cameră. Citeam în timp ce telefonul a sunat.
-Abbey, nu ai mai dat un semn de viață de trei zile. Eşti bine?
-Da, Edith. De ce nu aş fi?
-Ce e cu vocea asta? Ai pățit ceva?
-Nu...
-Ştii că poți să-mi spui orice.
Am început să-i povestesc tot de la început până la sfârșit, chiar dacă nu îmi doream să fie acesta sfârșitul.
-Nu mai am cuvinte. Aş fi vrut să am un sfat pentru tine dar chiar nu am niciunul. Cred că ar trebui să faci ce simți.
Avea într-un fel dreptate. Trebuia să fac ce simt aşa cum am făcut la spital, însă asta ar fi înrăutățit lucrurile. Nu vreau să intru în viața lui. Sunt multe fete aici de genul lui care ar face orice să iasă cu el. Nu vreau eu să fiu aceea care "îi pune capac". Ştiu că nu şi-ar dori o fată ca mine aşa că fac ce e mai bine pentru toată lumea.
Am terminat de vorbit cu Edith. Conversația pe care tocmai am avut-o m-a ajutat puțin. Aveam nevoia să vorbesc cu cineva despre asta. Primesc un mesaj.
"Poți să vii repede în parcul de la sfârşitul oraşului? Am nevoie de ajutor imediat!"
Mă întrebam ce s-a mai întâmplat cu el. Poate nu a pățit ceva rău. Fără să stau să mă gândesc am chemat un taxi şi am plecat îmbrăcată în pijamale.
Am ajuns la acel parc şi l-am văzut pe John cu niște băieți dubioși. M-am apropiat încet de ei.
-Asta e curva cu care umbli? spune unul dintre ei apropiindu-se de mine.
-Nu te apropia de ea! a țipat John încercând să iasă din brațele celorlalți doi băieți.
-Stai liniștit. Vreau doar să facem cunoștință. a spus cu sarcasm şi m-a apucat de față.
A început să mă tragă lângă John.
-Uite cum stă treaba. Dacă ceva din toate astea ajung la poliție ajungeți şi voi la tatăl lui.
Mă întorc spre John cu lacrimi în ochi:
-A...a murit?
Nu a spus nimic şi mi-am dat seama deja care era răspunsul.
-Îmi pare aşa de rău!
-Gata cu plânsul păpuşă. Eşti aici pentru altceva.
-Pentru ce? ridic capul înspre el.
-Iubițelul tău aici de față a încălcat regulile exact ca tatăl lui, iar tu vei plăti dacă nu face ce îi spun eu.
-Dacă te atingi de ea jur că...
-Că ce? a spuns pufnind în râs.
Bărbatul s-a apropiat de John iar acesta l-a scuipat. Bărbatul a făcut un semn cu mâna şi ceilalți doi băieți au început să îl bată. Am încercat să mă duc să-i despart dar nu am reuşit.
După ce au plecat m-am dus la el cât de repede am putut.
-Eşti bine?
-Da, nu am nimic.
-Sun la spital! m-am hotărât eu.
-Nu! Sunt bine.
I-am pus brațul după gâtul meu pentru a se putea sprijini de mine şi am mers la bunica.
-Ce a pățit?
-Nu mai contează. Bandajează-l, te rog.
Bunica a început să îl bandajeze în timp ce eu îl țineam de mână. Mă simțeam atât de prost fiindcă m-am purtat aşa rău cu el în timp ce tatăl lui a...murit. Nu îmi venea să cred. Am vorbit cu el chiar înainte de asta şi părea mult mai sănătos după împuşcătură. Puteam să jur că totul va fi bine.
L-am luat pe John în camera mea. Nu puteam să îl las să plece aşa acum.
-Ce a fost în mintea ta să încalci regulile alea proaste? spun eu nervoasă.
Nu a răspus.
-De ce ai venit? m-a întrebat cu glasul tremurând.
-Tu mi-ai dat mesaj!
-Nu eu. Ei. Mi-au luat telefonul şi te-au chemat ca să poată să mă rănească mai tare.
-Puteau să te omoare dacă nu veneam!
-Puteau să mă omoare dacă voiau. Au nevoie să le fac treaba deci nu aveau cum să mă omoare.
Am început să-mi fac patul pe jos unde urma să dorm în seara asta.
Ne-am pus fiecare în patul lui şi am încercat să dormim. După ceva timp îl aud pe John:
-Mulțumesc Chuck.
-Pentru ce?
-Pentru că ai venit.
-Nu trebuie să îmi mulțumești. Poți conta pe mine.
-Poți să dormi cu mine aici. Nu trebuie să dormi pe jos.
Inima a început să îmi bată mai tare. Cum adică să dorm cu el?
-Nu îți fac nimic. Promit!
Am stat puțin pe gânduri. Măcar atât pot să fac după ce m-am comportat așa cu el.
Fără să spun nimic m-am ridicat şi m-am așezat în pat. Am pus o pernă între noi.
-Aia e partea ta şi asta a mea. Eu nu intru în a ta şi nici tu în a mea.
A început să râdă.
-Bine, promit că nu intru în partea ta. a reușit el să spună printre lacrimile de râs.
Mă gândeam cum poate fi atât de fericit după ce s-a întâmplat cu tatăl lui şi cum poate să mă suporte după ce i-am zis. Vreau să îl ajut cumva dar nu pot. Tot ceea ce pot să fac este să-i fiu alături ca o prietenă.
Până la urmă am adormit unul cu spatele la celălalt fără să depășim "bariera" improvizată de mine.