Dragostea e criminala (Yaoi/ BL/ +16)[FINALIZAT]

13

- Nu te las să pleci

- Dar primi 5 pe ţara merg la expoziţie. Nu pot să ratez aşa ceva.

- Nu. Nu vreau să te las

- Dar ţine tot de studiul meu, nu îmi poţi răpi această şansă.

- Ce nu înţelegi că nu vreau să pleci.

- Stau doar două zile nu mai mult. Plec vineri şi mă întorc duminică.

- Dacă fugi?

- Dacă era de fugă aveam până acum 1000 de şanse. Fac orice doar sa ma lasi.

- Orice?

- Orice. Voca mea din cap stia că o să regret.

- Bun atunci vin cu tine. 24/24 împreună.

- Ok!

- Stăm la ce hotel vreau eu.

- Am înţeles.

Ne-am continuat drumul, în timp ce eu zâmbeam ca un cretin. Eram bucuros că pot să mă duc la expoziţie, îmi doresc o carieră în pictură, oricum şi dacă nu îmi iese, în acest moment am bani pentru următorii 30 de ani.

Axel conduce deja de două ore iar afară s-a întunecat. Suntem destul de departe de oraş. Oare unde mă duce? După încă jumătate de oră de condus oprim într-o parcare pustie. Unde naiba suntem? Ies din maşină şi simt briza mării. Nu am mai fost la mare cred că de la vârsta de 4 ani, dar mirosul mi-a rămas întipărit în minte, la fel şi imaginile cu familia mea fericită, ceea că mă face să mă simt gol, mă simt un nimeni abandonat.

- S-a întâmplat ceva.

- Nimic

- Fata ta e aşa de tristă. Nu poţi să zici că nu s-a întâmplat nimic

- Mă gândeam la părinţii mei, mi-am adus aminte cât de bine ne-am distrat ultima oară când am fost la mare.

*Axel pov*

Pe faţa lui se citea tristeţea. Îmi era atât de milă de el, iar eu eram neputincios, nu puteam să îl ajut.

Am ajuns pe plajă şi în timp ce ne uităm în zare a început să-mi povestească despre el.

La vârsta de 5 ani părinţii lui au murit într-un teribil accident de maşină, apoi a fost adoptat de o mătuşă şi un unchi, care îl exploatau fără milă. A îndurat totul doi ani, doi ani de chinuri groaznice. De dormit pe jos, de bătăi. La 7 ani i-a omorât cu sânge rece şi a fugit de acasă. După câteva nopţi petrecute pe stradă şi după încă alte 4 crime. A fost luat de domnul D.D., nu a ştiut să îmi zică tot numele, nici măcar nu ştia cum îl cheamă. La vârsta de 14 ani avea în palmares 100 şi ceva de crime. După moartea protectorului sau, a fost nevoit să îşi câştige existenţa aşa că primea bani de la necunoscuţi să omoare alţi necunoscuţi. Cât a stat la domnul D.D. a fost şi la şcoală, unde şi-a descoperit pasiunea pentru pictura, şi unde a fost îndrumat spre un liceu de arte unde a primit şi bursa. După ce la pierdut pe domnul D.D. a pierdut şi numărul crimelor, probabil are peste 300.

Mi-a povestit totul cu lacrimi în ochi, apoi şi-a sprijinit capul pe umărul meu şi a adormit. Iar eu dobitocul abia acum îmi dau seama că este minor şi că nici măcar nu ştiam că este clasa a 11a şi că are 16 ani. Cât de idiot sunt. Întotdeauna m-am gândit că are 18 ani şi că la anul va merge la colegiu.

Îl iau în braţe ca pe o mireasă şi îl duc în maşină, afară se lăsase frigul. Mă uit la el cum doarme, are o fată de îngeraş, pare că visează ceva frumos. Bag maşina în viteză şi plecăm spre casă. Cred că este două noaptea. Mâine dacă lipseşte de la şcoală o să mă omoare. Nici dacă adun crimele comise de toate persoanele din casă nu o să pot să îl ajung.