Rămâi

Capitolul 2

"(...) atunci când spun tristețe, mă refer, de fapt, la o gaură neagră dinăuntrul meu, plină de cuie și de pietre și de cioburi de sticlă și de cuvinte pe care nu mi le mai găsesc. "

Kathleen Glasgow - "O fată din bucăți"

   12 septembrie
   10:45 a.m.

   —Cum te simți că pleci de aici?

   Ca și cum trebuie să rămân fără o mână sau un picior. Pentru că trebuie să renunț la o parte din mine. Și sunt teribil de speriată din cauza asta. Nu vreau să plec, dar când mama a venit acum o săptămână la mine în cameră să îmi spună că i se pare cel mai bine să ne mutăm, nu am putut pur și simplu să o refuz. M-a văzut în ultimele două luni cum mă prăbușesc, cum rămân în întuneric și cum nu vrea să mă mai ridic. A observat că m-am izolat de tot. Până și de familie. Că abia mai scot cinci cuvinte pe zi, că refuz să mai mănânc și că am zile în care nu cobor din pat. E foarte speriată. Se teme că fetița ei nu o să mai treacă peste moartea prietenilor ei. Nu pot să o condamn.

   După săptămâna pe care am petrecut-o în spital, am încercat să mă întorc la normal. Să fac ce făceam înainte. Dar cum aș fi putut?

   Cum să fac ce făceam înainte, când tot timpul îl petreceam cu ei?

   Cum să depășesc ceva ce nu sunt sigură că vreau să depășesc?

   Cum să îmi trăiesc viața, când eu le-am luat lor acest drept?

   —Nu mă interesează, îi răspund încercând să par impasibilă.

   —Eu nu cred asta, Serenity. Și cred că nici tu nu o crezi. Aici ai crescut, sunt sigură că simți că aparții acestui loc, acestui oraș, continuă blând psiholoaga mea. Ai aici o grămadă de amintiri. Tot ce ești e datorită acestui loc și a ceea ce ai experimentat aici.

   Îmi vorbește tot timpul blând și niciodată nu mă grăbește. Au fost zile când veneam și nu scoteam un sunet. Niciodată nu s-a enervat pe mine pentru asta. E un om bun. Totuși, se comportă cu mine ca și cum aș fi o bombă cu ceas. Un singur cuvânt greșit și aș putea să explodez. Nu o condamn. În primele ședințe, am țipat și plâns ca o nebună când a început cu întrebările despre accident, despre cum mă simt fără prietenii mei, despre cum ar fi vrut ei să îmi continui viața. I-am spart o vază și două statuiete. Erau cu niște femei indiene făcute cu mult prost gust. Știu că a fost greșit ce am făcut, dar ar fi trebuit să îmi mulțumească. Am scăpat-o de niște prostii. Cu plăcere, doamnă Adams.

   —Nu mă interesează, repet la fel de distantă.

   Așa mă simt astăzi. Distantă. De realitate, de oameni, de mine. E greu pentru familia mea, dar e mai greu pentru mine. Îmi pare rău că trebuie să mă vadă așa. Dar nu știu cum să mă mai întorc la ce am fost. Niciodată nu o să mai pot să o fac. Am acceptat asta. De aceea când mă simt încolțită de realitate, încep să mă distanțez. Uneori e mai bine să te simți gol, decât să te simți spart în bucățele.

   Doamna Adams oftează și se lasă pe spatele fotoliului în care stă. Știe că nu o să scoată prea multe de la mine. De două luni tot încearcă. Uneori mi se face milă de ea și mi-aș dori să îi pot spune ceva. Ce vrea să audă. Dar nu știu ce. Aș vrea să o las să mă ajute, pentru că vrea să fiu ajutată. Nu vreau să mă simt toată viața așa. Mă îngrozește gândul ăsta. Doar că nu știu cum să mă deschid în fața ei sau a oricui altcuiva.

   După accident totul s-a schimbat. În special eu.

   Nu prea mai știu cum să comunic ca un om normal. Am închis totul în mine. Sentimente, amintiri, emoții. Totul. Și am încercat să zăvorăsc ușa aia cu multe lacăte. Ca să nu mai simt gustul amar al durerii și al neputinței. Am simțit că e mai bine să fug de ea, decât să îi fac față. Doar că planul nu a prea mers. Nu pot să fug de ce simt și nu pot să uit ce nu îmi convine.