Rămâi

Capitolul 8

"Așa renasc, în durere."

"Pandemonium" - Lauren Oliver

Ok, asta nu a fost interesant. Nici măcar amuzant. Și în niciun caz plăcut.

Aceleași prostii de întrebări care mi-au fost adresate și de fostul psihiatru. Am încercat să rămân concentrată și cât de interesată am putut, dar s-a dovedit foarte greu când interogatoriul a început să depășească douăzeci de minute. Bine, înțeleg că te interesează numele meu, vârsta și ce îmi place, aș putea să spun chiar plăcea pentru că multe lucruri s-au schimbat, dar culoarea preferată? Materia care îmi displace cel mai mult? De ce mi-am ales bluza asta astăzi? Sunt întrebări puțin tâmpite dacă mă întrebi pe mine.

-Știu că nu prea ești de acord cu toată ideea asta de ajutor de la un psihiatru, dar ai putea să îți dai măcar puțin interesul? vocea bărbatului mă aduce cu picioarele pe pământ.

Priveam destul de atentă un tablou ciudat din spatele lui. Diferite culori care stropeau pânza la întâmplare. Abstract. Arta din zilele noastre. Un total eșec, doamnelor și domnilor. Aplauze.

-Îmi cer scuze, ce spuneați?

Încerc să par politicoasă pentru că omul își face doar treaba.

Se uită preț de câteva clipe la mine fără să clipească, dar apoi îmi zâmbește ștrengărește. Așa cum ar face un puști de doișpe' ani a cărui mamă tocmai a cedat și îi cumpără roboțelul pe care a tot insistat că și-l dorește. Un zâmbet sincer, neforțat, de care abia acum îmi dau seama că mi-a fost dor să îl văd pe chipul unei persoane atunci când vorbea cu mine. Toți oamenii cu care am purtat discuții în ultimele săptămâni mi-au aruncat zâmbete care exprimau milă și ziceau fără cuvinte "Biata de ea, e distrusă". Urăsc zâmbetele alea.

-Ești într-adevăr foarte simpatică, dar te rog să îmi spui Chris. Mama ta mi-a mărturisit că o să fii distantă și că o să eviți să vorbești despre lucrurile cu adevărat importante.

Îmi dau ochii peste cap și îmi pun mâinile în sân. Normal că i-a spus asta. Și alte un milion de lucruri.

-Evident, plescăi nemulțumită din buze și îmi îndrept privirea spre fereastră. Ce altceva mai știi deja despre mine?

Chris se uită la mine cu privirea aia de psihiatru și de acum-e-timpul-să-intru-în-problemă. Nici asta nu îmi place prea mult.

-Nimic relevant. Orice mi-a spus mama ta nu contează pentru mine, adaugă pe un ton serios. Vreau ca tu să fii cea care vine la mine și îmi spune lucruri din proprie inițiativă. Pentru că dacă o face mama ta, asta spune ceva despre ea. În niciun caz despre tine.

Ok, oficial nu mă mai simt așa confortabil aici. Chris are tonul ăsta serios și... sincer? Cred că da. E sincer în timp ce îmi spune toate astea. La asta nu mă așteptam.

-Vreau să vii aici ca la un prieten, Serenity. Unul mai matur și mai cool, desigur, îmi spune și rânjește îngâmfat la mine.

Ok, s-ar putea chiar să îmi placă tipul ăsta.

-Crezi că poți să încerci? mă întreabă și mă privește cu ochi limpezi albaștrii prin lentilele ochelarilor.

Mă foiesc stânjenită de comportamentul meu nepăsător pe canapeaua mare. Încep să mă joc cu degetele de la mâini și îmi dau silința să îi susțin privirea.

-Da, o să încerc, îi spun cu voce mică.

Cineva tocmai ce s-a intimidat ca naiba.

-Perfect, îmi zâmbește din nou atât de larg și de sincer că mi se strânge stomacul.