Rămâi

Capitolul 4

"Dar poate că niciodată nu ai cu adevărat pe cineva. Poate că, indiferent cât de mult i-ai iubi, ei îți pot scăpa printre degete ca apa, și nu poți face nimic în privința asta. Înțelegea de ce oamenii vorbeau despre inimi 'zdrobite'; simțea că a ei era făcută din sticlă spartă și, când respira, cioburile erau ca niște mici pumnale în pieptul ei."

           Cassandra Clare - "Instrumente mortale", vol.4, " Orașul îngerilor căzuți"

   E un câmp de lavandă. Vântul adie ușor și face ca florile să se îndoiască și să își scuture petalele într-un sincron perfect. Coboară și se ridică înapoi imitând parcă valurile mării. Aerul e îmbibat de parfumul florilor. Cerul e albastru, limpede, lipsit de nori. Nu sunt copaci, păsări sau oameni. E prea multă lumină și mă încrunt încercând să înțeleg ceva ce nu vreau să înțeleg. Aproape că nu simt nimic.

   Port o rochie albă și lungă care nu mă încurcă deloc când încep să mă plimb prin lanul de lavandă. Are bretele subțiri care sunt parcă sculptate peste umerii mei mici și subțiri. Când merg materialul ușor se modelează pe trunchiul și coapsele mele. Am picioarele goale, iar iarba îmi gâdilă tălpile. 

   În spatele meu se aude un bubuit puternic. Mă întorc nesigură și privirea mea surprinde mașina mea. Arată ca atunci când am făcut accidentul și când îmi mijesc ochii să văd mai bine, trupurile prietenilor mei se zăresc prin geamuri. Exact ca atunci. Ceva înăuntrul meu se sfărâmă și mi se strânge stomacul. Încep să alerg spre ei. Trebuie să îi salvez. Trag de portiere, dar nu se deschide niciuna. Mă panichez. Îmi tremură mâinile și picioarele de frică. Le văd trupurile nemișcate, fețele albe și firicelele de sânge ce li se scurg de pe tâmple și brațe. Plâng cu suspine când încep să bat cu pumnii în geamuri în speranța că se vor sparge. Evident că asta nu se întâmplă, dar nu mă opresc. Nici atunci când sângele îmi șiroiește din mână și se scurge spre încheietură, apoi pe pământ sau pe rochie.

   —Serenity.

   Îngheț lângă mașină și mi se pare că tot sângele mi se scurge din vene. Aș recunoaște vocea lui Noah dintr-un milion.

   —Întoarce-te, Serenity. Suntem aici.

   O teamă oribilă îmi încolțește în suflet. Mâinile îmi tremură mai rău ca înainte, deși nu aș fi crezut că e posibil. Sufletul îmi plânge la auzul vocii lui.

   Dar apoi îmi strigă numele și Dylan, urmat de Scarlett și nu pot să mai rămân cu spatele. Mă întorc și la mai puțin de un metru în fața mea stau ei. Toți prietenii mei. Într-o linie dreaptă cu Scarlett în mijloc și băieții de câte o parte a ei. Îmi tremură bărbia și lacrimile curg în continuare pe obrajii mei. Fac un pas în față cu intenția de a mă apropia, dar glasul lui Noah îmi face trupul să înghețe pe loc.

   —O să fie bine?! vocea lui răsună până în sufletul meu. Sau ce a mai rămas din el. E batjocoritoare și răutăcioasă. Nu l-am mai auzit niciodată folosind tonul ăla cu mine.

   —Noah, numele lui iese șoptit printre buzele mele. Nu are niciun efect asupra lui. Pare că nici nu mă aude. Mă privește la fel de rece și continuă pe același ton rece.

   —Nu m-am gândit niciodată că o să fii atât de egoistă, Serenity. Și de mincinoasă! Ai repetat întruna că o să fie bine. Nu te-ai oprit nici măcăr o nenorocită de secundă.

   Îi șoptesc din nou numele. Vreau să se oprească. Nu vreau să aud ce are de spus. Nu știu ce, dar ceva se simte atât de greșit. Nu vreau să aud că nu am fost în stare să-i salvez. Nu îmi doresc să îmi amintească de neputința mea.