Rămâi

Capitolul 3

"Oamenii dispăreau uneori, iar dacă îi iubeai prea mult, cu multă pasiune, plecarea lor te lăsa cu sufletul pustiit."

        Kristin Hannah- "A doua șansă"

   Tavanul e alb. Imaculat. Îl privesc de zeci de minute, întinsă pe spate în camera mea. Care nu o să mai fie a mea. Niciodată.

   Mă simt ca și cum aș pluti, m-aș depărta de mine și m-aș întoarce înapoi doar ca să o iau de la capăt Parcă exist în ceva ce nu e real. Totul se simte pustiu, rece și fără sens.

   Raze de soare intră pe fereastra deschisă, acoperă patul și pe mine o dată cu el. E în jur de șase dimineața și aerul curat îmi încântă plămânii. Razele îmi încălzesc pielea și îmi dau un sentiment de acasă de care, trebuie să recunosc, o să îmi fie dor. Oftez și îmi aduc mâinile sub cap, bucurându-mă de senzație. Închid ochii și, deși mă simt în continuare goală, am o senzație de pace interioară. Poate că m-am obișnuit să mă simt așa singură. Vreau să sper că poate totul o să fie bine până la urmă, dar nu îndrăznesc.

   —Hei, dragă. Ești gata?

   Tata bagă capul pe ușă și mă face să mă ridic în picioare. Arată fericit. Cred că îi place ideea de a ne muta.

   Poartă o pereche de pantaloni de trening gri și un tricou negru cu adidași de aceeași culoare. Hainele stau bine pe trupul lui înalt și zvelt făcându-l să pară mai tânăr decât e. Salvez imaginea asta a lui în minte înainte să vorbesc.

   —Da. Sunt gata. Bagajele mele sunt jos, nu am decât rucsacul aici.

   Îmi zâmbește și intră în cameră. Ajunge lângă mine și își pune mâinile pe umerii mei. Miroase a mentă și mosc.

   —Știu că poate nu mă crezi, dar o să fie totul bine.

   Nu spune asta, tată.

   —O să te integrezi la școală și o să îți placă noua casă. O să te ajute să treci peste, se oprește câteva secunde neștiind ce cuvinte să aleagă, tot ce ți s-a întâmplat.

   Zâmbesc automat. Nu pentru că simt, dar pentru că asta se așteaptă de la mine să fac. Nu spun nimic, în schimb.

   —Haide, te așteptăm jos. Vrei să îți iau eu rucsacul?

   —Nu, mă descurc.

   Încuviințează și îmi sărută părul. Se îndepărtează și pleacă fără să mai închidă ușa.

   Îmi vine să plâng când îmi dau seama ce fiică minunată ar merita tatăl meu și mă lovește disperarea de a vrea să fiu acea fiică, dorința de a fi cine nu sunt. Alung repede gândurile înainte să mă adâncesc mai mult în ele și îmi iau rucascul de pe scaunul de la birou. Îl arunc neglijent pe un umăr și traversez camera până la fereastră. O închid și îmi sprijin fruntea de geamul rece. Mă uit spre grădină și văd topoganul lui Ethan, dar și balansoarul în care am citit o grămadă de cărți și am privit apusurile. Închid ochii și oftez. Măcar aici avea dreptate psiholoaga. Normal că o să îmi fie dor de locul în care am crescut.

   Cobor scările fără să mai privesc în jur. Deja îmi e dor de casa asta.

   Cât urăsc când au alții dreptate!

   Îmi pun rucsacul pe bancheta din spate. Fratele meu a ocupat deja unul din locurile de la geam. Părinții mei intră și ei în mașină și își pun centurile.