Orfelinatul //Ticcy Toby

1-Începutul

12 martie 2015
L-am văzut. Știu sigur asta. Mă urmărește și toți cred doar că am vedenii. Dar eu știu ce văd.

20 mai 2015
De când nu mai ies din clădire îl văd la geam. Aud pași. Sunete în general. Ceilalți cu care stau în cameră spun că sunt copiii mici. Dar ieri un băiat, Nathaniel, a zis că a auzit ceva. Nu mai știu ce să cred.

8 iulie 2015
Am rezolvat. Pastilele mă fac să nu mai văd ce vedeam de când am ajuns aici. Am găsit o scăpare.

11 octombrie 2015
Azi s-a apropiat. Credeam că este Marshall. Dar când l-am văzut de aproape am luat-o la fugă spre clădire. Îl simțeam aproape, îl auzeam. Nu înțelegeam de ce, pentru că iau pastilele. Mi-am dat seama, nu mai este nicio scăpare.

2 februarie 2016
Îl văd. Îi văd. Sunt doi. Și stau aproape de clădire, noaptea, uitându-se la geamul camerei mele.

7 mai 2016
Am fugit când i-am auzit. Ceilalți se uitau la mine. Ei nu văd ce văd eu, zic să iau regulat pastilele doar. Nu le mai văd rostul, dar tot le iau.

27 aprilie 2016
Am văzut un șarpe alb. Era frumos. Dar, l-a călcat o mașină. Apoi l-am auzit pe el. Am fugit de lângă poartă, luând două pastile în speranța că nu îl voi mai auzi. Nu a mers.

1 iunie 2016
L-am visat. Din nou. De data asta, din visul ăsta, am înțeles că mă va prinde. Că-mi va lua și casa asta. Nu-l v-oi lăsa să facă asta.

16 iulie 2016
Nu. Nu e real. Știu asta. Nu.

***

Numele meu este Brook Hunter,sau cel puțin așa știu eu. Nu cunosc foarte multe din cei 5 ani petrecuți cu părinții mei ,dar nu sunt supărată pe ei că m-au trimis aici, la orfelinat.Ba din potrivă, îi iubesc deși am un mic, unul foarte mic,sentiment de ură ascuns undeva.

Orfelinatul este locul căruia îi zic casă; casa mea. Cei de aici, sunt familia mea. Și nu vreau ca cineva să-mi ia și această familie de lângă mine, acesta fiind principalul motiv pentru care nu am dorit să fiu adoptată. Ăsta și speranța ce am avut-o până la vârsta de 11 ani că mama se va întoarce după mine. Cu timpul trecând, acea speranță a început să pălească tot mai mult până a ajuns să fie una dintre amintirile mele vechi.

În urmă cu o lună am împlinit, în iulie, 16 ani și pot zice că darul de la Rosy a fost cel mai prețios.Rosy este fata ce și-a petrecut toată viața aici la orfelinat, cu timpul când creștea trebuind să aibe grijă de copiii mai mici și nou-veniți. Nu a fost adoptată.Nu știu de ce.
Darul de la ea a fost o brățară din piele artificială albă, iar ea are una neagră împletită, spunându-mi că dacă vre-una dintre noi o va agăța în nucul din spatele orfelinatului nu mai suntem prietene. Logica ei a fost că în viitor va fi un mod mai subtil , fără să ne certăm, dacă una dintre noi nu va vrea să mai fim prietene.

Cred că dacă nu aș locui la orfelinat,m-aș întreba "oare cum îi la locul ăla?".Mulți ce au o familie cred că-și pun această întrebare.Din unele puncte de vedere este dureros,o durere apăsătoare și care te macină ,dar din alte puncte de vedere nu este așa de rău.La orfelinat creezi prietenii și frății pe care ai vrea să nu le uiți niciodată pentru că nimeni nu te înțelege mai bine decât cineva care este în aceași groapă ca tine.

Rosy: Nu mai visa!zice bătând din palme. Haide! Trebuie să ducem paharalele la masă!

Mă ridic de pe dreptele ce se află la intrarea în clădire și urc. O urmez pe Rosy în tăcere, înainte pe hol. Brusc, aud cum scârțâie puternic podeaua și mă uit înainte. Rosy nu mai e. Măresc ochii și încep să șoptesc " Nu". Înaintez încet, holul lungindu-se înaintea mea.