《 𝕀ℕ𝕊𝕆𝕄ℕ𝕀𝕀 》

Capitolul VI-Maestrul morții

Levi povestește:

   După lupta pe care am avut-o împotriva lui Jaeger știu că leşinasem.Îmi deschid ochii cu greu parcă m-aș fi trezit dintr-un somn adânc.Locul unde mă aflam era destul de strâmt dar totodată confortabil.Veştmintele mele erau unele funerare,eu după mult mult timp mă simt relaxat.Dar după ce îmi revin din transă,parcă aș fi fost hipnotizat,simt că m-am eliberat de toate.Și este bine?Inima mereu îmi era încuiată,nu doream să îmi arăt vreu sentiment pentru suferințele la care am fost sortit făcându-mi inima să sângereze.Dă-o dracu de viață,mă fut în ea!Mă face să râd idealul vieții,ce este cu adevărat viața?Vă zic eu,o grămadă de oameni proști și retardați,oameni care se gândesc la ei înșine,cum a fost nenorocitul de unchi-miu care era un pier de vară și a plecat spre împlinirea țelului său financiar,nici nu m-a privit în ochi când a plecat,mi-a lăsat doar un amărât de bilet.Denotă lașitatea lui din acele cuvinte "Puștiule...uită-mă...".Și cum o mai zic,aceștia sunt oamenii,dându-l la o parte pe retardatul de unchi-miu să îl punem în evidență și pe celălalt handicapat mental și anume Eren Jaeger.De ce a avut acele acțiuni?În afară că e prost.Dar de ce a dorit să vină în Armata de Recunoaștere?Pentru interesul său desigur.Să ucidă toți titanii,nu acela de a apăra umanitatea.E un exemplu perfect care se gândește doar la sine la fel ca mulți alți oameni infecți.

   Mă ridic în capul oaselor,observasem sicriul realtiv micuț,din lemn de nuc și care era lăcuit frumos,de el fiind sprijinită sabia mea și pelerina mea ce avea înscripționate Aripile Libertății.Lumânările mai pâlpâiau în întunericul veșnic în care mă aflam.Razele lunii albastre deslușea mai bine locul unde mă aflam.Turla unde se afla clopotul imens și ruginit este lângă biserica înaltă,construită în totalitate din lemn și care vechimea și-a pus considerabil amprenta.Insticntul îmi zicea să intru în aceea biserică,ciudat chiar dacă eu nu cred într-un Dumnezeu,eu tot voi intra în acel loc.Intram cu fără nicio ezitare în sala uriașă a bisericii,picturile sfinților mă priveau dojenitoare,reci,fără milă.Îmi mutam privirea după spre scaunele vechi și putrede pe care se aflau pânze de păianjeni fiind așezate în stânga și în dreapta mea.Nu luam seama la ce tocmai vedeam și ajung în fața altarului în care doar o lumânare mai pâlpâia dar și ea ușor,ba cu greu,cu liniște sau cu durere.Făclia îmi lumina fața unde sprâncenele se încruntau ușor.Printr-o fracțiune de secundă scaunele își găseau proprietari,cu fețele albe,cu ochii goi,reci,cu priviri slabe și fără viață în ele.Ridicându-și degetele spre mine învinovățându-mă.

   -Căpitane Levi,tu ne-ai trimis pe noi toți spre chinul veșnic.Acum e rândul tău!

   -Tsk...Nu eu v-am pus să veniți în Corpul de Cercetare idioților deci duceți-vă dracu!

  Îmi mut privirea de acei oameni,nu prea îi pot numi oameni,mă mai uit odată spre ei dar rămâne praful din acele persoane care erau.Crucile ieșeau din pământ,din marmură spălăcită ori din lemn foarte vechi.Un vânt năprasnic îmi mișca hainele de pe mine și stinse micuța lumânare.În fața mea apăru o nălucă înaltă,slabă,neputincioasă,nu emana niciun sentiment.Semană cu...mine.În spate îmi apăru aripi albe dar încetul cu încetul se transformau în negru și într-un plumb greu,mai grele decât greutățile vieții.

   Moartea se apropia cu pași înceți de mine,greoi,suspinând și oftând la fiecare pas.Emana pe unde mergea o energie neagră,se aplecă la nivelul meu,nu îi puteam vedea fața deoarece mantia neagră ca un demon o acoperea în totalitate.Coasa și-o ținea amenințător de gâtul meu golaș iar cu vocea sa sinistră,bătrână hotărî să rupă liniștea și va începe să mă muste ca o mamă fie îmi va număra numarul greșerilor mele,ce enervant!

   -Te întrebi de ce porți aripile acelea grele, nu-i așa tinere?

   -Pff știu deja,treci la subiect nu mă face să adorm!spun eu  nepăsător