My Lăv Stori

Capitolul 1

Sunetul enervant al alarmei răsună în urechile băiatului de 14 ani, cu păr blond și cârlionțat, care cu greu se lasă trezit. Genele lui încep cu greu să se ridice și să coboare; privi derutat ecranul telefonului. Dormise atât de profund încât nu auzise prima alarmă. Era deja târziu. Încruntându-se, își ridică trupul amorțit din pat îndreptându-se plictisit spre baie. Se uită în oglindă și își vede chipul răvășit. Deși cearcănele sunt foarte pronunțate și ochii îi stau în fundul capului, împăienjeniți de lipsa somnului, lui îi plăcea ceea ce vede. Pe bucata de oglindă lustruită cu stângăcie se vedea un chip frumos: chipul lui nu purta o mască, precum majoritatea persoanelor din jurul lui. Ochii lui albaștri-verzui, ce ofereau o privire adâncă și plină de sentimente, erau ca o oglindă pentru sufletul lui. Încetă să-și mai privească ochii, privirea căzându-i pe buzele acestuia. Își mișcă ușor buzele cărnoase, aproape ca un tremur scurt. Părea puțin cam tras la față. Visul frumos fu tulburat de un sunet înnăbușit. Era stomacul lui. Murea de foame. Se mai privi o clipă în oglindă și apoi își îndreptă pașii către bucătărie. Își pregăti în grabă și fără prea mare tragere de inimă ceva de mâncare, însă fiecare îmbucătură pe care o lua îi stătea în gat, voia parca să se întoarcă. Nu avea poftă de mâncare, așa că renunță la ideea de a mai mânca ceva. Se întoarse în baie și se spălă pe dinți, apoi își luă hainele și se îmbrăcă. Urmă apoi să se pieptene, să se încalțe și să plece. Încuie ușa casei, ieși pe poartă și o luă spre școală. Știa deja că era prea târziu să ajungă la prima oră, așa că nu se grăbi. Drumul lui către școală nu era lung.
Era deja și jumate', dar el intră fără scrupule. Avea româna. Nu se scuză, nu dădu "bună ziua", ci pur și simplu se așeză în banca lui, penultima de la ușă. Își scosese cărțile din ghiozdan, fără sa se uite pentru ce materie erau. Le luă pe toate și le aruncă neglijent pe bancă.
—Băi, boule, iar ai stat treaz până dimineață? era Eddy, unul din prietenii lui cei mai buni.
—Mhhhmm.
În mod involuntar, se uită către geam. În ultima bancă, într-un colț, stătea Carmen.
—Iar te uiți la ea?
—A ce? Nu, mă gândeam doar, nu...
"Nu mi-o pot scoate din minte, îmi stă tot timpul în gând și în suflet, captivă în mrejele inimii mele. Chipul ei slavon este o plăcere pentru mintea mea obosită, iar glasul ei e ca o odă a bucuriei. Aș culege toate florile din lume să i le-ntind pe toate la picioarele sale, și nici măcar una nu i-ar putea eclipsa frumusețea de înger. Fața ei e rotundă și albă, ochii ei mari par două smaralde șlefuite de mână divină, deasupra cărora le fac umbră două sprâncene creionate, frumos arcuite. Buzele ei în tonurile piersicii coapte foarte rar le aud rostind vreo silabă, care de obicei e cuvântul "prezent", cuvânt care însă ajunge pentru a-mi stinge văpaia din sufletul care arde. Pe obrajii rotunzi și pe nas sunt atâția pistrui câte fire de nisip. Însă și chipul acesta pur și divin stă ascuns în spatele a două perdele de păr șaten, care rar se dau la o parte, în a-mi dezvălui ființa aceasta minunată, frumoasă ca un înger și profundă ca o carte. E atât de deșteaptă, fiecare oftat al ei fiind cu tâlc, fiecare mișcare bine calculată și fiecare faptă bine cântărită. Aș vrea s-o aud vorbind mai des, aș vrea să-i văd chipul mai mult, aș vrea sa-i simt mâinile în ale mele și buzele pe ale mele. Aș vrea să-i ating părul moale și să mă bucur de fiecare strălucire din ochii ei superbi, să știu ce ascund chipul firav și sufletul ei prețios. Nu se ridică niciodată din banca ei, nu mănâncă, nu vorbește, nu râde și nu plânge, deși ramele ochelarilor deseori îi ascund ochii umezi de privirile curioase ale celorlalți. Ea doar ascultă muzică, cu toate că sufletul și-l exteriorizează prin desene măiestrite, pe care 10 ani de le privești, 10 000 de înțelesuri le vei găsi. Îmi vine uneori să plâng ca un prost după ea, căci știu că e o comoară neatinsă, ferecată de zeci de lacăte grele, care așteaptă să fie deschise cu grijă, ca să nu se distrugă ființa plăpândă de dinăuntru. As vrea să-i vorbesc, dar, despre ce? Ce să-i spun. Cu ce să încep? Cum să-i spun...
—Heeeeei, Octav! Ești aici cu noi? spuse profa' făcându-i semne cu mâna. La ce te gândești, măi băiete?
Murmură ceva, astfel încât nici el nu știu ce.
—S-a sunat? Aha...puteți ieși. Bună ziua!
—Ce naiba ai, Erica? îi spuse Mihai, celălalt prieten al lui, un băiat slăbuț și brunet, foarte deștept și sursa temelor celor doi colegi ai lui.
—Ah nimic, nimic...
"că o iubesc?"
—Bă, după ore nu vreți să ieșim afară? Poate găsim și pe unu' care să ne dea o minge, că ș-așa tre' să jucăm mâine cu a 7a B, pișa-m-aș pe ei că iar ne bat.
—Da, da' mâine n-avem test la chimie?
—Mâine e sâmbătă, bă, boule.
—A... da. Bă, Mihai, tu nu ieși?
—Eu aș vrea, dar am pregătire dup-aia și nu prea cred că o să pot să ies...
—Băi da' mai tocilar ca tine n-am văzut. Deci vii, Erica?
—Da, mă, vin. Da' nu-mi mai spune Erica. Zi-mi Șumi.

—Tot c*rvă ești.