My Lăv Stori

Capitolul 4

Octav mergea calm și liniștit pe o potecă ușor bătătorită. Se simțea atras de capătul ei ca de un magnet. Simți cum sufletul lui se detașă de trup și îi ghida calea către misterele ascunse ale peisajului divin. Se simțea ca în grădinile raiului.  În jurul lui era primăvară- un soare plăpând își scânteia razele leneșe, era iarbă verde și proaspătă, prin jur se simțea un miros proaspăt de verdeață, de o parte și de alta a potecii se aflau copaci înfloriți, a căror flori pastelate emanau un miros plăcut, miros de primăvară, mirosul lui Carmen... Între crengile copacilor, niște păsărele pitite printre flori și frunze își cântau fericite trilurile primăvăratice, completându-se una pe cealaltă ca o orchestră fără dirijor. Pe măsura ce înainta pe potecă prin acest peisaj sonor, se deslușeau din ce în ce mai tare ecouri, care strigau stinghere Octav...Octav...Octav... La auzul numelui său, sufletul acestuia tresări și fiind curios, acesta își grăbi pașii. Tot mergând și mergând spre nicăieri, începu să deslușească o silueta mică și albă, care tot îi striga numele. Se gândi că e un înger- ființa din fața lui era pură ca lacrimile unui nebun în dragoste și glasul era subțire și delicat, precum sunetul unor clopote de-argint... Înaintă stingher și începu să deslușească chipul lui Carmen. Poate că nu se înșelase. Carmen oricum avea puritate și frumusețe divină, chip angelic și ochi neprețuiți. Era muza lui, sufletul lui, era...îngerul lui fără aripi... O iubea ca un nebun, simțea că nu mai există trecut și nici viitor, nu mai există oameni și timp. Fata își ridică privirea, obrajii îi erau îmbujorați, și colțurile buzelor îi luară forma unui zâmbet. Acum nu mai fugea, stătea în fața lui, oare...oare îl așteptase? Oare ăsta era momentul? Octav ridică mâna către ea, voia să o atingă, însă...se trezi. Avea mâna în aer, îndreptată spre tavan. Deci fusese doar un vis. Două șiroaie de lacrimi se prelinseră pe fața lui, în timp ce el își retrase mâna.

 Se întoarse pe o parte și zări șervețelele de pe noptieră. Închise ochii cu durere, se ridică în capul oaselor și privi în gol, plângând. Se ridică de pe pat, cu intenția de a se duce la baie, să-și spele chipul. Mergea melancolic, ca un bolnav slăbit și istovit de puteri. Și pe deasupra, plângea ca un copil. Baia era la parter, iar camera lui la etaj. Coborî primele trei trepte, însă la patra bâjbâi cu piciorul, dar nu o nimeri. Căzu pe scări, ajungând la parter cu piciorul sub el. Încercă să se ridice, însă nu izbuti. Piciorul îl durea groaznic. Se târâ până în baie, apoi reuși să urce înapoi scările în patru labe, pentru a se îmbrăca. Nu prea îi păsa, întrucât durerea piciorului nu era mai mare decât cea pe care o avea în suflet. După ce se pregăti cu stângăcie din cauza piciorului vătămat, chemă un Taxi.

Când ajunse la școală ceru ajutorul taximetristului pentru a coborî și a se duce pe teren. Acolo îl așteptau colegii lui și cei de la 7B.

—Ăsta nu e serios, nu? 

—Erica, ce rahat ai făcut?

—De fapt, ce rahat ne facem fără tine, George arătând cu degetul spre Octav, pe cine dracu' aducem în locul tău?

—Dar pot să joc, nu e nicio problemă, pe bune.

—Nu mai mânca rahat aiurea. Nu vezi, c*aie, în ce hal e piciorul tău? De ce nu te-ai dus la spital?

—Stai pe bancă și vedem noi pe cine îți găsim ca înlocuitor.
Îl ajută Eddy să se ducă până pe bancă și apoi îi aruncă privirea de "ce fraier ești".
În locul lui au fost nevoiți să-l bage pe Bogdan, cel mai mare fătălău, bulangiu și nesimțit posibil. Meciul începu, primele două goluri fuseseră de la 7B, al treilea de la ei... Curând se plictisi. Se uita prin jur să vadă cine mai era pe acolo. Câteva figuri cunoscute îi aruncau priviri de "ce ai patit?" iar el doar dădea din umeri în semn de "nimic". Știa foarte bine ce voia să vadă, voia să-și vadă îngerul, și când crezu ca nu era acolo, zări printre câteva chipuri pielea albă a ei. Cei care stăteau în fața ei s-au dus undeva, la magazin probabil, așa că el putu să o vadă mai bine. Stătea acolo, cu telefonul în mână, uitându-se în gol.
"Distanța nu e mică... Poate dacă...Ah, și cu ce sens? Să fugă ea? Să plâng eu? Ce să-i spun?"
Se holba ca un nebun, ochii lui tânjeau după ea ca un copil după iubire. Trebuia să-și adape sufletul secat de alte sentimente, în afară de iubirea puternică pentru ea. Ochii fetei se desprinseră puțin de ecranul telefonului, și-și ridică puțin chipul. El o văzu, fiind atent la fiecare mișcare a sa. Și probabil și ea îl zări, căci își aplecă repede capul la loc și își așeză ochelarii. Octav vru să o salute, ridicând mâna, însă o lăsă repede în jos când văzu că ea nu îl mai privește. Și atunci. AAAUCH! Marian îl lovi, din nou, cu mingea.
—FIX LA TÂMPLĂ! strigă unul de-a șaptea
—SCUZE! strigă Marian și se întoarse la meci.
—PĂI DA FUTU... Octav se opri. Simți o mână caldă pe umăr. Și sigur nu era a lui Carmen- simți cum unghiile îl înțepau ușor. Se întoarse și o văzu pe diriginta lui.
"Am dat de dracu..."

—Ce s-a întâmplat, Octavian? Te doare?
—Nu, doamna. Mă simt mai bine ca niciodată, dar mulțumesc că îmi purtați de grijă.

*plictisită și enervată de remarca asta, își dăduse ochii peste cap, apoi continuă să vorbească cu el, ca și cum n-ar fi auzit nimic din ce a zis el mai devreme*

—Oh! Dar la picior ce ai pățit? De ce nu ai stat acasă azi? 
—Dar nu are nimic. Nu mă doare absolut deloc.

—De-aia te-am văzut venind cu taxiul, iar tu stai la 10 minute depărtare de școală, zise o colegă din spate.

—Și de-aia șchiopătai, zise altă fată tot din spate.

—Da' voi ce vă băgați? După cum v-am zis, doamna dirigintă, nu am pățit nimic la picior și nu e absolut nimic grav. Doar m-am împiedicat.

 —Dar ai vorbit cu mama ta? Sau vrei să o sun eu?

—Ugh, am să vorbesc eu cu ea, nu vreau să se îngrijoreze prea tare.

—Ok, atunci. Eu vă las, trebuie să mă duc până în cancelarie că m-a rugat dna. Cruceanu. Vă pup!
"Bine c-a plecat că-mi venea să mor.  «Vreei să o sun ieeeeu pe mama ta sau o suni tuuuu?» Ughhh, mai bine e dacă m-ar lăsa dracu și pe mine în pace. Pretinde că îi pasă de mine, dar nu dă niciun rahat de fapt. M-am săturat de oameni de genul"