My Lăv Stori

Capitolul 2

După ore și-au luat ghiozdanele, au împrumutat o minge și s-au dus în parc. Nu era cine stie ce vreme senină - era înnorat și nici lume bună nu era. Erau câteva babe care își plimbau nepoții și câțiva plozi de 1-4. în rest, cam totul era pustiu. Au reușit să găsească un loc mai potrivit lângă un lac, care numai lac nu era. Cândva erau bărci cu vâsle care pluteau pe luciul apei curate, însă cu timpul oamenii și-au pierdut interesul, au început să arunce gunoaie si obiecte fără sens. Adică ce naiba caută anvelope și scaune din lemn în apă?
Erau 4 băieți: Octav, Eddy, George și Marian- 4 colegi de clasă. Mihai se lăsă cufundat în temele lui de la meditații și nu mai răspunse nici măcar la telefoanele insistente primite de la ceilalți. Încropiră două echipe, Octav și Eddy în una, George si Marian în cealaltă. Începură un joc prostesc, pe parcursul căruia mai mult bârfeau ultimele noutăți; nimeni nu ținea scorul. După ceva timp, pe lângă lac se văzu o umbră, însă Octav nu putu să nu-și dea seama cine era. Carmen își plimba mlădioasa trupul pe lângă marginea apei, cu mișcări delicate, însă ferme și feminine. Se plimba de-a lungul apei ca o regină într-o grădină de trandafiri. Pentru prima dată, Octav văzu chipul complet al fetei. Aceasta avea părul prins într-o coada lejeră, lăsată să-i alunece pe ceafă. Era frumoasă ca o zână, îmbrăcată lejer, cu o cămașă peste un tricou alb si blugi. De gât avea atârnat un aparat - fotografia peisajul. Atunci se gândi că ea e fata care vede diamantul din cărbune și ultimul strop de bunătate într-un bidon de otravă. Și era așa de scundă și firavă.
"Dacă aș fugi acum spre ea, să o cuprind în brațe și să o sărut. Dacă i-aș spune ce simt, să-i spun toate secretele mele și să-i dezvălui tainele cele mai ascunse ale sufletului meu. Aș vrea să-i aud glasul, spunându-mi că mă iubește și că vrea..."
BAM!
Toți se uitau spre el. Marian lovi atât de tare mingea, încât îl nimeri drept în mijlocul feței.
—Frate, ce cu tine? Ești picat din cer? Stai ca o mămâie în loc să te aperi. Ce naiba ai?
—Eu am plecat! Octav își luă ghizdanul de pe bancă si plecă. Se uită din nou spre lac, însă Carmen nu mai era acolo. Nimeni nu veni după el. Toți se uitau nedumeriți către el, în timp ce își tot zorea pașii.
Un firicel de sânge îi curgea din nas, si unul i se prelingea spre bărbie, însă nu-i păsa. Bătaia ușoară a vântului îi răcea fața, așa ca nu mai avea nevoie de gheață. Nu își șterse fața murdară. Simțea că îi dă un aer puternic și dur, însă în sufletul lui nu zăcea decât un fluture cu aripa ruptă.
Începuse să își încetinească pașii. Își simți corpul tot mai greu și moale, se simți slab si neajutorat. Simți cum ochii îi fuseră inundați de lacrimi. Închise ochii, mergând ca un hăbăuc prin lumina slabă a becurilor din parc.
Deodată se lovi din nou de cineva.
—Ce nai... Deschise ochii, așteptând să îl vadă pe Eddy cel mai probabil. Însă fluturele rănit din sufletul lui își agită aripile frânte. În fața lui era chiar ea... Era Carmen... Când o văzu stând în fața lui roși.
Să fie vis sau realitate? Era năluca din mintea lui sau era adevărat? În fața lui stătea ea, stătea sursa fericirii lui efemere?
—Ummm... B-b-bună! "Deja ai dat-o-n bară, prostule"
Roși și Carmen. Chipul ei măiestuos arăta ca un trandafir abia înflorit în lumina lunii și a miilor de stele de pe cer.
—Bună! spuse fata atât de timidă, abia șoptit. Ai nevoie de un șervețel?
Uită de chipul lui murdar și însângerat. Se simțea ca un nebun. Voia să plângă, dar de ce? De fericire sau de durere? Voia să râdă, dar de ce? Voia sa fugă, dar de cine?
—Aaahh, sigur, mulțumesc mult.
Fata scoase din geanta ei un pachet de șervețele pe care i-l întinse cu o mână tremurândă. Când întinse mâna spre a lua pachetul și îi simțise pielea fină precum catifeaua, inima lui începuse să-i bată atât de tare încât îi era frică sa nu o audă. Stătură câteva clipe, poate chiar un minut cu mâinile împreunate, până când grațioasa Carmen își retrase mâna repede, roșind si mai mult. O duse către piept, aproape de inimă. Atunci Octav observă aparatul de fotografiat atârnat de gâtul firav al fetei.
— Ăăăăăă și îti place fotografia? Ești pasionată de asta?
—Nu aș zice că este chiar o pasiune, nu sunt expertă și nici nu știu cum să profesez din asta. E doar o mică placere, o cale de a-mi umple timpul liber. Spuse toate acestea dintr-o suflare. Părea că nu se mai exteriorizare unei persoane de zece ani. Când realiză cate cuvine rostise se rușină și mai mult, încercând să-și ascundă chipul tulburat.
—Șiii ce... ce altceva îți mai place să faci?
Urmă o pauza scurtă. Fata nu știu ce să spună. Își ridică puțin privirea, sperând ca Octav să fi fugit, însă el era chiar acolo, holbându-se la chipul ei. Privirile lor se întâlniră, ochii ei verzi si mari se pierdeau acum în oceanul de sentimentul din ochii baiatului. Ea își mișcă putin buzele, însă nu scoase vreun sunet. Își ridica putin ochelarii și într-un final spuse tremurând parcă din toate încheieturile:
—Desenez. Uneori mai desenez. Peisaje, chipuri străine pe care le văd pe stradă, alteori doar îmi... îmi las mâna să fie ghidată de suflet. Și ție, ție ce ummmn ce îți place să faci?
Octav fu chiar surprins. Inima lui fu inundată de un val de fericire, se simțea euforic, căci fata pe care o iubea cu toată ființa lui tocmai vorbise cu el.
—Eu mai joc fotbal uneori, și uneori... mai, mai cânt.
Pe fața ei nu se citea nimic. Octav nu știu cum să reacționeze, așa că își ridică mâna si o puse pe umărul ei. În sufletul lui ardea dorința de a o trage spre el, să o îmbrățișeze și să o sărute, însă știa că ar fi absurd. Însă nici nu se clinti. Stăteau și se uitau unul în ochii celuilalt, se pierdeau unul în gândul celuilalt. Brusc, Carmen se smuci, făcând doi pași în spate. Se mai uită o clipă la chipul lui, apoi fugi. Ieși din parc fără să se uite în urmă. Octav rămase în urma ei, se uita ca un nebun la locul unde ea stătuse acum un minut, uitându-se fix în ochii lui, locul unde mâna lui atinse pentru prima dată mâna ei. Și deodată își aminti de șervețele pe care le tinea în mână, șervețele care aveau impregnat mirosul ei de primăvară. Se uită la pachetul din mâna lui, se lăsă usor pe vine și începu să plângă. De ce? De fericire pentru că-i vorbise? De tristețe pentru c-o pierduse?...