Oxigen si Mercur

inima de piatra

O inima de piatra e cam putin ca sa pot descrie cu adevarat ce se intampla in interiorul meu sau al lui. Cand l-am cunoscut avea ceva de piatra, chiar avea.

Michael sau Mikey, cum ii spun eu, nu a incetat niciodata sa-mi dea motive sa pretuiesc prietenia pe care o am cu el.

Pana intr-o zi, cand am reusit sa stric eu totul. Ca intotdeauna.

***

-Mikey, de cate ori ti-am spus sa nu te mai iei in gura cu adversarii? Stii ca eu si mama ta avem emotii mai tot timpul cand esti pe teren, spun si il fortez sa se uite in ochii mei.

-Te rog, lasa-ma, sunt obosit, nu am nevoie sa faci pe mama protectoare, isi da ochii peste cap asa tare incat am crezut ca o sa-i ramana blocati asa.

-Nu mai face nazuri, dupa ce ca e protectoare cand trebuie, tu n-o da la o parte, nu pot sa fiu tot timpul langa tine, spune Lena, mama lui, in timp ce ii ia geanta cu echipamentul. Ramai mult?

Acesta da din cap in semn ca nu. Minte. De obicei ne pierdem orele pe banci, povestind. Sau mergem sa mancam. Orice ne-ar putea lua mintile de la vietile noastre pline de drama liceului.

Am nevoie de prietenia lui, mi-am zis asta de o mie de ori. Daca ma intreba cineva acum sapte ani daca vom ajunge sa vorbim deschis vreodata, i-as fi dat doua palme si m-as prapadi de ras, dar acum e asa diferit, suntem maturi si probabil realizam cat de multa nevoie avem in unele momente unul de celalalt.

Si sunt sigura ca vom fi asa mult timp de acum inainte.

Ceva nou, experienta personala, cam ca tot ce scriu eu in general. Ma descarc pentru ca n-am nevoie de psiholog. Multumesc celor ce o sa inteleaga povestea asta noua. Peace out.