Confesiunile unui suflet rănit

Capitolul 18

   22 aprilie 2018

    Când mă gândesc la tine nu mai simt mare lucru. De fapt, cred că nu mai simt nimic. Mă simt așa goală, așa rece... Odată cu trecerea sa, timpul m-a secat de sentimente, iar acum sunt doar o figură prezentă prin viață. Nu mai sunt un om în adevăratul sens al cuvântului. Odată eram veselă, plină de viață și o explozie de culoare. Acum sunt doar o persoană lipsită de vlagă. O persoană pe care tu ai modelat-o după cum ai vrut și pe care tot tu ai adus-o în stadiul ăsta. Nu mai simt bucuria vieții ca altădată, și tot ce mă fericește e să stau închisă în camera mea și să mă uit la filme cum o făceam altădată, însă cu tine. Acum tu lipsești, dar poate că e mai bine așa.

    Când privesc pozele cu noi, nu mai plâng ca în alte zile. Aș mai fi vrut să simt iubire sau regret față de amintirile noastre, dar acum nu mai simt nimic, ci doar zâmbesc. Fotografiile rămân fotografii. Nici dacă aș avea puterea să dau viață fotografiilor noastre, nu aș face-o, deoarece tot ce am trăit cu tine am trăit la momentul potrivit. Nu mai vreau să simt niciodată durerea prin care m-ai făcut să trec. A fost oribil și chinuitor. Numai eu știu ce am simțit de fiecare dată când mi-ai frânt inima. Nici nu mai vreau să îmi amintesc acele momente. Nu acum. Poate peste ceva timp voi vrea, însă peste mult timp poate.

    Să nu te îngrijorezi pentru mine -oricum știu că nu o vei face- căci sunt bine. Sunt mai bine decât credeam că o să fiu. M-am obișnuit cu absența ta, și tind să cred că îmi priește. Știai tu ce știai când m-ai lăsat. Știai că voi fi bine la un moment dat, și ai avut dreptate. Îți mulțumesc că mi-ai deschis ochii. Îți sunt recunoscătoare.