Scuză-mă// Larry Stylinson

XXVI

N/A: Înainte să începeți, vreau să vă spun că am observat că unele persoane, nu au citit capitolul XXV, dar au văzut view-ul de la acest capitol. Ceea ce vreau să ştiți este că fără acel capitol, acesta nu va mai avea niciun sens.
Lectură plăcută!

"De la o anumită vârstă, nu mai poţi să ştii exact tot cezboară, în schimb, ştii exact că nu tot ce zboară se mănâncă." Beatrice Vaisman

15 iulie 2017

În timp ce intru moleşit în clădire, sunt întâmpinat de un miros asemănător cu moartea. Singura diferență este că oamenii care vin aici, sunt nişte cadavre umblătoare, la fel cum mă simt şi eu acum.

Îmi simt mâinile cum tremură neîncetat şi nu pot să mă controlez. Inspir, expir, inspir, expir. Nici o diferență. Starea mea tot proastă a rămas.

Mă uit în jur până ce ochii mi se opresc pe panoul mare, unde sunt aşezate la întâmplare literele "Cabinet psihiatric". Merg până la recepție unde un bărbat în vârstă se uita concentrat la calculator. Îmi dreg glasul în spreanța de a-i atrage atenția, dar nimic. Afurisitul rămâne concentrat la acea bucată de metal.

"Am o programare, iar tu ar trebui să îți faci job-ul aşa cum trebuie." spun pufnind. Mă priveşte câteva secunde, în care nu schițează niciun gest. "Tomlinson. Louis Tomlinson." aprobă şi începe să tasteze.

Pe banca de lângă biroul său stă aşezat un băiețel de vreo şapte ani, ce îmi aminteşte izbitor de mult cu Harry. Îmi scutur capul închizându-mi ochii, în speranța ca atunci când îi voi deschide nu va mai fi acolo, dar nu este aşa. Mă priveşte în continuare în timp ce îşi balanseaza picioarele micuțe şi subțiri în aer. Drăcie, îi simt lipsa lui şi a trecut doar o săptămână de când nu am mai vorbit. O săptămână întreagă fără Harry, iar eu îmi pierd în continuare mințile.

"Sala 29." sunt trezit la realitate de vocea groasă. Murmur un "mulțumesc" şi încep să merg. O uşa, două uşi, trei uşi, simt deja că mă rătăcesc. Dar, în cele din urmă am ajuns unde trebuie. Mă gândesc de câteva ori că ar fi mai bine să mă mişc înapoi acasa, dar de fiecare dată sunt oprit de fața lui Harry care plânge. "Ieşi din capul meu, iubitule. Măcar acum."

Intru fără să mai bat. La fel ca pe holuri şi în cameră este acelaşi miros. Locul ăsta duhneşte şi nimeni nu face nimic în privința asta. Lumina difuză din cameră mă opreşte să observ unele detalii, dar ceea ce îmi atrage atenția este femeia din mijlocul încăperii care se uită zâmbind la mine. "Chiar nu îi amorțeşte fața deloc?"

Îmi face semn să iau loc şi fac exact ceea ce spune. Se ridică şi merge în spatele biroului prăfuit şi se aşează. Este frumoasă, nu ai cum să nu observi asta. Corpul îi este bine construit şi formele evidențiate de hainele destul de mulate, nu ezită să iasă la iveală. Dacă m-ar fi atras cât de cât femeile, cu siguranță acum ar fi fosr lipită de vreun perete şi-

"Deci, Louis.." face o pauză în care se mai uită pe dosarul meu presupun. Noroc că m-a întrerupt din fantezia mea. "Să îți spun bine ai revenit?" dau negativ din cap. Clar arată mai bine decât vorbeşte.

Mă fac comod în scaunul de lemn şi mă sprijin de spătarul său. Jaluzelele de pe geam nu îşi au rostul, mai ales că sunt unele din fier. Nu suntem la ospiciu aici. Cel puțin asta cred. Continui să îmi plimb ochii nestingherit, iar pe un raft de al bibliotecii pline cu cărți vechi şi ele, se află un certificat de conformitate. Mă uit atent la el până reuşesc să îi desluşesc numele. Anna. O cheamă Anna.