- Monica, băiatul ăla se uită insistent la tine fată. Și e chiar frumos, n-ai ce sa spui de data asta, serios.
Mă uit și eu la băiatul indicat de prietena mea Hanna și trebuie să-i dau dreptate. Adevarul e că rar spun despre un băiat ca e frumos, dar ăsta chiar e. E wow și se uită la mine de când ne-am așezat la bar. Sau poate faptul că e mai mult bărbat decât băiat. ..
- Du-te la el.
Chicotesc și neg din cap. A înnebunit? Eu niciodată nu fac primul pas în relația cu un băiat. Și o fi el frumos, dar nici chiar așa, eu nu mă duc nicăieri. Punct.
- Niciodată.
- Moni, serios? Lasă prostiile astea și du-te. Ai o gândire de babă, pe bune acum. Nici nu zici că ai 19 ani, gândești ca bunica aia a mea moartă.
- Vai ce m-ai distrat... Moartă sau nu, eu nu mă duc, nu mă mai zăpăci. Du-te tu.
- Nu se uită la mine deșteapto, că m-aș fi dus, stai tu linistită. N-aș pierde o ocazie ca asta. Vine. Să mor dacă nu vine spre noi. Moni, vine. Se uită la tine fată, intoarce-te, la naiba! Zâmbește, fă ceva.
Îmi dau ochii peste cap și mă întorc spre bar, cu gândul că face mișto de mine și mă pune să-i arunc priviri. Un bărbat ca ăla nu s-ar uita la mine niciodată. Nu că-s urâtă, dar nici nu pic de frumusețe. O fată și eu.
- Lasă-mă-n pace că mă învinețești.
Îmi tot dă coate, zici că-i nebună. Iau paharul cu suc de portocale și vreau să sorb, când:
- Bună frumoaso.
Scap paiul din gură când mă întorc și văd cine îmi vorbește. Nu m-a mințit afurisita, frumușelul ăsta chiar a venit și acum îmi vorbește. Mie!
- Bună!
- Mark.
Întinde spre mine o mână mare, bărbătească, și ezit doar două secunde până să o întind și pe a mea.
- Monica.
- Îmi pare bine, ai un nume foarte frumos, Monica!
Simt roșeața cum îmi ajunge până la degetele de la picioare, și pot doar să zâmbesc. Sau mă rog, încerc să zâmbesc, cu mâna mea mică într-a lui.
- Și tu ești frumoasă, dar cred că ți s-a mai spus.
- Nu chiar.
Zâmbește și el și mă privește cu ochi sclipitori. Chiar îi place de mine? Crede ce spune?
- Poți să fii sigură că nu a fost vina ta, ești chiar frumoasă, ei au fost niște proști.
M-am îndrăgostit! De zâmbetul lui, de ochii lui, de vorbele lui, de atingerea caldă, de tot ce reprezintă el. Iar mușchii, sunt ca la ei acasă.
- Pot să stau lângă tine?
Ridic din umeri, iar el ia gestul meu ca pe în 'da', din moment ce se așează. Cred că par o handicapată, dar nu prea îmi găsesc cuvintele. Adică le găsesc, dar nu prea pot să le articulez.
Acum abia îmi eliberează mâna, și simt că am foc în ea.
- Și ce fac două fete frumoase singure la piscină?
Noroc cu Hanna care mă salvează din penibil. Dar serios, ce-as putea să răspund la întrebarea asta?
- Ne distrăm și noi puțin, în prag de examen. Hanna.
- Mark.
Își strâng mâinile scurt și își întoarce privirea spre mine. De ce nu vorbește cu ea? E mai iute de limbă.
