My little boy // yaoi.Neko / boyxboy

- Capitolul 1 -

Jay pov:
Era prima mea zi de liceu. Deodată simt cum o mână caldă mă mângâie încet, eu deschid ochii și îl văd pe fratele meu mai mare (Shin)

Shin: Trezește-te micuțule, vei întârzia la școală.
*Shin e fratele meu mai mare, are 19 ani. Părinții noștri au murit când eu aveam 14 ani așa că Shin m-a luat în grija sa, ne înțelegem foarte bine, am învățat multe lucruri de la el și pot spune că e fratele perfect, chiar dacă uneori mă trateaza ca pe un copil.*

Mă ridic din pat, iar Shin îmi ciufuli părul blond și îmi spune să mă pregătesc pentru că aveam puțin timp la dispoziție.

Eram la masă și luam micul dejun împreună cu Shin. Mă privea cam ciudat și m-a întrebat:

Shin: Jay, ești ok?
Jay: Da... sunt bine
Îi spun eu sec, dar Shin cred că a înțeles că nu sunt bine.
Shin: Nu-ți face griji, îți vei face prieteni noi, o sa te impaci și cu profesorii. Asta e cea mai bună școală din oraș.
Îi zâmbesc lui Shin și mă îndrept spre ușă. Acesta se apropie de mine și îmi spune:
Shin: Ai grijă.
Jay: o să am.

Am ieșit din casă și am plecat spre liceu.
În scurt timp ajung în curte. Nu am mai vazut atatia oameni in viata mea, erau o gramada de elevi imprastiati care asteptau sa se sune de intrare. Eram pierdut, începeam să mă panichez și nu știam ce să fac. Știu doar că trebuia să ajung la cabinetul 227. Într-un final au intrat toți în liceu. Am intrat și eu, MARE GREȘEALĂ. Cred că am fost împins și călcat de 10 ori, și nici măcar nu-mi puteam găsi clasa. Nu am mai suportat toată îmbulzeala aia, așa că am intrat în baia școlii și așteptam până se mai eliberează holurile ca să reușesc să văd si eu numarul de pe ușile sălilor de clasă. Cred că am stat acolo vreo 10 minute, sufocat de ,,parfulul,, țigărilor pe care nu-l suportam.
Am ieșit din baie, holurile erau goale, cred că se sunase deja... Am început să-mi caut clasa iar peste cateva minute, aud cum cineva din celalalt capat al holului mă strigă. Nu am auzit ce mi-a spus, nici măcar nu reușeam să-l văd avand in vedere că acel hol era extrem de mare. Stăteam nemișcat uitandu-ma la strainul ce mă strigă. Atunci îmi dau seama ca se apropia de mine, din ce in ce mai repede.
A ajuns în fața mea, un tip înalt cu părul negru. Privirea lui rece m-a făcut să tremur. Ce vroia de la mine?

Băiatul: Ce cauți aici?!
imi spune el pe un ton amenințător.
Jay: E-eu caut s-sala cu numarul 227
îi răspund eu tremurând.
Băiatul: Lasă că știu eu ce căutai. Acum ascultă aici piticanie, pe holuri stau doar ăștia mari, ca mine. S-a sunat de mult, deci trebuia sa fii în clasă. Să nu te mai prind pe holurile astea în timpul orelor! Dispari!!!

Nu i-am răspuns, am fugit cat mai departe. Încă tremuram din cauza acelui tip. Nici măcar nu reusisem sa ajung la oră. Am ajuns pana la baie unde m-am așezat la un colț și plângeam... mă simțeam oribil. De ce mă sperii de toată lumea? De ce fug ca un laș?

Lian pov:
Băiatul de pe hol mi se părea ciudat. Era sigur boboc, adică dacă e dupa mine aș fi spus că e un puști de clasa a 6-a. După ce a fugit, eu am plecat în curte să fumez o țigară, iar după m-am întors înapoi în liceu. Nu-mi puteam scoate din cap piticania aia care dracu știe ce căuta pe hol. Cand am început să țip la el tremura de zici că-l omoram, și nici măcar nu am țipat atât de tare la el, doar am vrut să-l sperii puțin. Oricum sper ca acum va sti cu cine stă de vorbă.
De ce am spus ca-i ciudat? Păi avea părul foarte blond, chiar alb aș spune, ochii mari și de un albastru aprins și pielea îi era albă, plus la asta era foarte scund. (...)

Mă plimbam pe holuri, iar deodată aud pe cineva în baie care plângea. Din curiozitate intru in baie si într-un colț ceva mai retras, stătea așezat cu capul în genunchi un puști blond și plângea. De sigur că mi-a simțit prezența și și-a ridicat capul. Atunci îmi dau seama că e puștiul cu care m-am intâlnit pe hol cu ceva timp mai devreme. Avea ochii inundați în lacrimi și parcă acel albastru strălucitor se amestecă cu roșu aprins. Cand m-a văzut s-a ghemuit și mai mult și a început sa planga și mai tare. Pentru cateva secunde m-am uitat la el și nu știam ce să fac. Adică am văzut o grămada de baieti plangand atunci cand îi băteam sau chiar le ziceam ceva grav, dar lui nu i-am facut mai nimic, nu înțeleg de ce a reacționat așa. Și nu stiu cum, dar îmi apăru mila față de acel copil mic care stătea și plângea din cauza mea, deși în mod normal eu râdeam de cei care plâng pntru că sunt slabi.

Sincer vroiam să plec, dar parcă ceva nu mă lăsa. M-am apropiat de micuț, l-am atins încet pe cap și i-am zis:
Lian: Nu mai plânge, îmi pare rău că am strigat la tine...
îi spun eu încet, acesta mă privi trist încercând să nu izbucnească din nou în plâns.
Jay: Nu ești de vină cu nimic... până la urmă nu mi-ai făcut nimic rău. Eu sunt prea fricos și mă sperii de tot ce mi se întâmplă.
Lian: E normal să fii așa, și eu eram ca tine, dar cu timpul am înțeles că trebuie să fiu puternic și să nu pun totul la suflet. Voi avea eu grijă ca nimeni să nu-ți facă ceva, totul va fi bine, poți să ai încredere.
Jay mi-a zâmbit și m-a îmbrățișat. Mă simteam diferit, nimeni nu mai făcuse așa ceva. Eram permanent bătut sau batjocorit, ăsta si era motivul pentru care eram atat de crud, dar băiatul ăsta avea ceva special, plus că e chiar drăguț. Și clar nu merită să treacă prin ce am trecut eu.

Ne-am ridicat și am plecat din baie. L-am condus pe Jay la ore după care eu mi-am vazut de treaba mea.