Ucenicul Morții

I. Ultimul act

Pui de om

Născut fiind din roua florilor de mai, Nathaniel își ducea zilele așteptând mila oamenilor la colț de stradă, ca să își poată procura pâinea zilnică. Seriozitatea pe care o afișa îi acoperea precum o mască cei aproape unsprezece ani pe care îi avea, căci viața își pusese amprenta asupra lui și nu în cel mai fericit mod. El era dintre aceia pentru care hrana, nu jucăriile, erau cele ce contau, grijile de adult căzându-i grele pe umerii slabi, care se pogorau spre pământ tot mai tare cu fiecare lacrimă și noapte adormită cu stomacul gol.

Părul cârlionțat, aproape negru, îi dădea un aspect de cățeluș simpatic, însă ochii de cărbune ars erau cei care vesteau suferința prin care trecea în fiecare clipă, accentuată de chipul palid, cu buze tremurânde. Chiar și așa, Nathaniel zâmbea, simțind că acela e singurul mod prin care își putea sfida soarta. Stelele râseseră lângă leagănul său când îi făuriseră destinul, însă băiatul nu le purta pică, simțind că, undeva departe, îl așteaptă ceva minunat.

Îl vedeai deseori cerșind la marginea trotuarului, iar chipul lui rotund și slab, murdar de praf, nu avea nimic din acel aer copilăresc al băieților ce se îmbrânceau spre școală cărând în spate ghiozdane cu imagini cu mașini și supereroi pline de cărṭi și caiete. Erau din două lumi opuse, paralele, care se puteau vedea de la distanță, alegând însă să se ignore reciproc. Unii erau puternici, alții erau slabi. Era o chestiune de șanse, un joc al sorții care, aruncând o monedă în aer, așteaptă să vadă dacă următorul născut va fi destinat adăposturilor reci sau culcușurilor moi ce împlineau toate poftele. Iar lui Nathaniel nu îi surâse norocul vreodată. El era și atât, fără trecut sau viitor, căci existența era în sinea ei o aberație căreia îi căutai în zadar înțelesul.

De te opreai curios să afli ce își dorește, ți-ar fi cerut o îmbrățișare și nimic mai mult, chiar dacă afară ploua, iar hainele de pe trupușorul anorexic erau cu câteva numere mai mici și ude leoarcă. Nu voia decât să simtă că aparține cuiva, oricui, dar nu neantului singurătății pe care o înfrunta în fiecare clipă a vieții sale. Era mereu înconjurat de oameni, de dimineață până seara târziu, însă aceștia niciodată nu zăboveau mai mult de câteva clipe, uneori fără să îi acorde nici măcar o privire. Cât ar fi dat doar pentru un minuṭel de stat la taclale!

Dacă îl întrebai, nu știa să îți răspundă de unde vine, cuvintele „mamă" și „tată" fiind doar niște umbre undeva în amintirea lui, niște siluete depărtându-se în ceață. Nu știa nici când a ajuns să cerșească pe străzi, părând că face acest lucru de o viață. Ai fi putut spune în gândul tău că unul ca el nu merită o astfel de soartă când treceai grăbit pe lângă mânuța sa întinsă, însă Nathaniel era doar un băiețel, asemenea miilor de alți copii ce creșteau fără a avea în brațele cui a plânge. Povestea lui – a lor – nu era cu mult diferită, căci ca ei erau mulți, mult prea mulți, adunați cu toții în inventare prăfuite sub forma unor statistici ignorate an de an, niște povești sumbre ale societății ce voia doar ca faṭada să pară îndreptată spre cele mai înalte nivele.

Adevărul avea însă două chipuri, iar progresul tehnologic nu adusese rezolvări concrete pentru cei ce dârdâiau de frig și nesiguranță în clădiri abandonate sau în scări de bloc. Cele două universuri se intersectau doar în trecere, secunde mult prea efemere ca să fie luate în considerare. Cei pentru care viaṭa era o călătorie lină cu barca erau toṭi de aceeași părere, uitând că, printr-o simplă pocnire din degete, ar fi putut ajunge în locul orfanului pe care îl ocoleau în scârbă. Nu voiau să se ajute unii pe alții, considerând că restul, dar nu ei, sunt niște leneși. „Altul să facă, eu sunt ocupat," se încălzeau cu vorbe reci și goale.